De câțiva ani românii se împart în două categorii: cei ce s-au retras într-o împăcarea cu neputința sortită — mioritică, s-ar putea spune — și cei care trăiesc o mulțumire a alienării. Prima categorie este a generației mele, a oamenilor ce au visat, ce au avut o educație a demnității și idealului; din a doua categorie fac parte tinerii, cei ce sunt la vârsta vicimelor societății de consum, a modelului de viață inoculat și indus prin toate mijloacele moderne. De fapt, este caruselul nemilos al coloniei și al celor care realizează sau nu că trăiesc în "frumoasa lume nouă", în vivariul lui Orwell, în experimentul lui Huxley, joacă drama conștiinței lui Sinclair Lewis și sunt prinși în cursa de șoareci în care Steinbeck îi regăsește, episodic, ca oameni. În cele trei-patru condeie pe care le-am pomenit regăsiți abisul deșertăciunilor care ne înghite de 30 de ani încoace.
De tot mai mulți ani mi se pare că românul seamănă cu un turist, care vede pe potecă un indicator, dar nu către cabană sau spre vârf, ci spre prăpastie. Românii sunt îndemnați să se arunce în prăpastie, la fiecare pas: în prăpastia morală, îmbrățișând toate perversiunile degenerării orccidentale; în prăpastia economică, îndatorându-ne ca persoane și ca țară, transformând România dintr-o mare uzină, într-o tarabă, care are în dreapta casa de amanet și în stânga agenția de pariuri — iar în față farmacia; în prăpastia politică, aducând prin așa zisa democrație vrajbă între frați, dar și pătrunderea, prin grupuri de interese, a celor mai corupte și incopetente personaje; în fine, în prăpastia diplomatică, transformând "țara păcii între popoare" în bastionul răfuielilor marilor puteri, dar și în câmp de bătaie, deocamdată doar informațional.
De ce se întâmplă toate astea? Explicația e simplă — cei care au dorit să supună țara, să o transforme într-o colonie, au lovit unde trebuie: încet, încet, au fost eliminați toți oamenii cu spirit puternic și știință de carte. Străinii au știut cum să ne îngenuncheze! Ne mai învârtim în jurul cozii perorând despre prietenii din Europa sau din America? De la finanțele mondiale sau de la organizațiile transnaționale?
De aceea spun că soluția nu vine din afară; românii au nevoie de un om puternic și patriot, care să adune în jurul său oameni puternici și patrioți. De aproape 30 de ani ne plecăm la străinătate, la "investitorul străin", la "partenerul strategic", la "fondurile europene", transformându-le în fetișuri… Oameni buni, chiar sunteți ne-buni? Câți Dragnea, Gorghiu, Băsescu și alte creaturi de genul acesta vă mai trebuie?
În momentul de față, văd o criză totală și o singură soluție — renașterea lui Vadim! Desigur, nu una fizică, dar una în spirit; o reiterare a patriotismului cult și totodată popular, iubitor de viață dar și sacrificial, atunci când e vorba de țară și națiune. Un spirit, un curent care să nu facă rabat nici la idei și cuvinte, dar nici la exemple personale, care să nu pactizeze cu mizeriile politice numite partide parlamentare. Exact cum ar fi făcut Vadim azi!
Da, acum, la exact 26 de ani de la fondarea partidului-fenomen România Mare recunosc că unii adepți ai naționalismului i-au reproșat Tribunului implicarea sa, principal promotor al unor idei și principii sacre, în felurite manifestări care țineau mai mult de spectacolul burlesc decât de epicul wagnerian — gen asociat îndeobște fiorului național.
În extremisul acestor critici rezistă păreri conform cărora Vadim, prin excesele sale, nu doar a distrus partidul — dar chiar a anulat șansele naționalismului românesc.
Vadim a fost un mare implicat în tot ce-i omenesc — e un fel de a fi pe care îl întânim doar la creatori. Lor le este caracteristic acel pricipiu exprimat de Terențiu — "Homo sum, nihil humani a me alienum puto" — sunt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi e străin. Creatorii își trag seva operelor din tot și din toate, chiar dacă pentru noi, oamenii de rând, unele din aceste "tot și toate" par frivole, chiar înjositoare. Paradoxalul adevăr poate merge până acolo încât să afirm că "Luceafărul" nu ar fi atins perfecțiunea pe care o cunoaștem astăzi dacă lui Eminescu i-ar fi fost străine crâșmele și bordelurile, "Inelul Nibelungului" poate nu ar fi existat dacă Wagner nu ar fi spoliat regatul Bavariei, ca să nu mai vorbim de viața scandaloasă a poeților naționali Baudelaire, Walt Withman sau Esenin.
Greșeala celor ce resping fenomenul Vadim ca nefiind reprezentativ pentru naționalism provine din tratarea lui nu ca un creator complex, ci doar după una sau alta dintre laturi. Repet, e ca și cum ai spune că Nichita a fost doar un băutor, Villon și Chaucer niște curvari scandalagii, iar Karajan… doar un nazist!
Adevărul exprimat uneori scandalos de Vadim a însemnat creație — publicistică, poezie, analiză spirituală și idei politice; este absurd să îl compari cu un șef politic ordinar, dintre aceia aleși la congrese aranjate, obligați să se poarte conform UE, să pronunțe NATO nazalizat și să-i scrie numele pe burtieră pentru a afla lumea ce este cu el și cam ce vrea…
Ce a reprezentat Vadim, ca vector al valorilor patriotice față de alți "lideri" actuali? Îmi vin în minte câteva rânduri din "Cartea de aur", teza de doctorat a Tribunului: "…Mozart era mai viu în dricul sărăcăcios decât prietenii lui care, rebegiți de ploaia înspicată cu zăpadă, nici nu s-au mai obosit să-l ducă la groapă, ci s-au oprit la mijlocul drumului, refugiindu-se la cârciumă să bea bere și să mănânce cârnați". Uitați-vă la secvențele pe care televiziunile le reiau obsesiv pentru a-i denigra imaginea: Vadim, în toiul celui mai absurd scandal, rămâne mai valoros și mai patriot decât cea mai sobră dintre non-valorile așa-zis manierate care ne conduc astăzi.
Și cât de edificatoare mi se pare în acest sens o frază auzită la începutul fiecărui an din ultima decadă: "Avem bugetul discutat și aprobat de instituțiile internaționale" — ah, cum sună asta din gura premierului României după zeci de ani de "libertate"!!!
Vadim, sinonimul naționalismului, lasă în urmă o creație; actuala generație a politicii nu poate avea alt sfârșit decât în cutia cu maimuțe a unui negustor ambulant din bazarul politicii euro-atlantice. Este singurul loc în care asemenea personaje și-ar putea etala calitățile și ar primi și ce își doresc pe lumea asta — bănuții!
Acum 150 de ani, unul dintre cei mai importanți oameni politici ai viitorului stat român, Ion Ghica, era impresionat de cuvintele aparent profetice ale patriarhului istoriografiei franceze, Jules Michelet: "Fericiți sunteți voi tinerilor Români: în țara voastră totul e de făcut, fiecare din voi se poate distinge și chiar ilustra prin fapte patriotice și mărețe". Precizez că "tinerii Români" cărora li se adresa Michelet folosind majuscula erau acei prieteni unici prin minte și noblețe spirituală — Ghica, Alecsandri, Kogălniceanu, Bălcescu, Christian Tell… Azi, un istoric mai puțin romantic decât Michelet ar putea spune "în țara voastră totul e de distrus, fiecare din voi se poate distinge printr-o nemernicie".
La timpuri de nimic, oameni de nimic. Vrem vremuri de împliniri mărețe — trebuie oameni mari și tari în credință și caracter.
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.
