Rusofobia ca românofobie

Rusofobia este printre cele mai vizibile caracteristici ale discursului oficial al României din ultimele două decenii, așa cum se reflectă el în discursuri și luări de poziție publice, dar și în presa mainstream.

Însă rusofobia sau rusofilia sunt false teme. Propaganda rusofobă nu este un impediment pentru rusofilie. Din păcate, este un impediment pentru românofilie.

Dragostea față de poporul român, față de libertatea sa, față de valorile sale creștine, față de umorul și simțămintele sale, multe ”incorecte politic”, dar justificate de viață: iată adevăratul adversar al propagandei rusofobe.

Există o frumoasă istorie româno-rusă

Istoria relațiilor dintre români și ruși este o istorie complexă, care se întinde de-a lungul multor secole, având parte de lumini și umbre. Cum ar fi putut fi altfel?

Umbrele istorice ale relației dintre români și ruși par, cel puțin în politica oficială din România, să fie cele care contează în definirea relațiilor dintre cele două state. Pur și simplu politica estică românească este marcată de o falsă dar întunecată memorie istorică, a neprieteniei dintre ruși și români.

Desigur, lucrurile sunt mult mai nuanțate și oricând se poate scrie, foarte obiectiv și argumentat, o istorie a prieteniei româno- rusești, de-a lungul istoriei. La fel cum se poate prezenta influența pozitivă asupra Rusiei în istoria modernă a României. Tot ce trebuie este ca istoricii să aibă voința de a înfrunta corectitudinea politică a discursului oficial al statului român din ultimi ani: una esențialmente rusofobă.

România ultimilor decenii a preferat să uite aproape complet de personalitatea uriașă a lui Dimitrie Cantemir, eruditul principe moldovean, compozitor otoman și savant rus. Despre fiul său, marele poet rus Antioh Cantemir, nu se știe nimic.

Uitată este și amintirea lui Nicolae Milescu Spătaru, boierul erudit, care a tradus Vechiul Testament, ajuns ca ambasador al țarilor, la curtea împăraților chinezi.

Am avut parte de petiții și inițiative civice de schimbare a numelui străzii Kiseleff, pentru că era vorba de un ....rus. Desigur, e vorba de un rus, contele Pavel Kiseleff, căruia Principatele Române îi datorează primul regim constituțional.

Am văzut proteste rușinoase față de prezența ambasadorului Rusiei la mausoleul de la Mărășești, la comemorarea a 100 de ani de la bătălie. Aceasta pentru că s-a făcut uitat că la Mărășești, alături de curajoșii soldați români și-au vărsat sângele, pentru a apăra ce mai rămăsese atunci din România liberă, bravi soldați ruși.

De asemenea, uităm că francofonia cu care ne lăudăm, este o influență rusească. Ofițerii și consulii ruși au adus în saloanele de la Iași și București nu doar limba ci și marea cultură și literatură franceză, stârnind în sufletele fiilor de boieri orientali, în șalvari, caftan și ișlic, pasiunea pentru Paris și Franța.

Rusofobia ca pretext politic

De asemenea, rusofobia a devenit un pretext pentru a încerca să se împiedice orice formă de discurs alternativ la propaganda oficială. Ce nu e conform cu narațiunea oficială primește foarte repede și facil eticheta de ”propagandă rusească”, pentru a se încerca invalidarea sa.

Și astfel întreaga opoziție la ideologiile progresiste promovate de guvernele occidentale este considerată ”propagandă rusească”. Orice discurs euro-sceptic și suveranist este considerat ”propagandă rusească”. Orice discurs pacifist, care denunță politica agresivă și terorismul de stat al NATO și al SUA (se împlinesc 2 ani de când, într-o acțiune teroristă, forțele americane au ucis un înalt oficial iranian), este denunțat repede ca ”propagandă rusească”.

Pur și simplu a critica, a spune lucrurilor pe nume, a fi neconform cu linia oficială, este denunțat ca acțiune rusească. Pentru o clasă politică tot mai redusă intelectual și lipsită de dragoste de țară, rusofobia pare să fi devenit un înlocuitor de patriotism.

Rațiunea este însă una perversă. Servitutea față de actualii ”parteneri strategici”, faptul că România a devenit tot mai mult o anexă a intereselor regionale ale unor mari puteri în regiunea Mării Negre, faptul că resursele ne sunt cedate fără negociere și că lupta anticorupție a lichidat polii de putere din România mai eficient decât o făcuse în anii 50 ”lupta de clasă”, trebuia cumva justificată.

La fel și revoluția imoralității, care bulversează, probabil iremediabil, așezarea societății românești, trebuia explicată și apărată. Iar cea mai bună apărare a fost invocarea unei presupuse ”alternative rusești”, care ar fi mai înfricoșătoare.

Este societatea românească rusofobă?

Dar este societatea românească rusofobă? În ciuda propagandei induse de ani de zile, societatea românească nu este rusofobă. Cultura rusă rămâne printre cele mai apreciate în rândul societății românești.

De la icoanele (reproduceri sau originale) vândute la pangarele bisericilor, în marea lor majoritate de școală rusească, la cultul sfinților ruși, foarte iubiți, cinstiți și citiți de credincioșii români, la spectacolele artiștilor ruși și traducerile din literatura rusă, atât cea clasică cât și contemporană, se poate vedea că societatea românească este departe de a fi rusofobă.

Cultura română, o cultură latină și est-europeană în același timp, nu își poate denunța nici izvoarele slave, nici spiritualitatea de amprentă slavă ce îi caracterizează pe români.

Apoi, cât de multă vânzare de țară, aubuz ideologic și pierdere a valorilor poți justifica pe baza argumentului: mai bine așa decât cu rușii?