România în UE: 15 ani

România a împlinit 15 ani de când este stat membru cu puteri depline în Uniunea Europeană. Ce a adus bun și ce a adus rău Uniunea Europeană?

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost unul din puținele proiecte în care toate forțele politice și din societatea civilă românească au investit unitar. A fi ”european” prin aderarea la UE, a devenit un obiectiv național, un proiect de țară.

UE- alt nume pentru paradis

Timp de 17 ani, după revoluția din decembrie 1989, singura propagandă acceptată în România și aprobată cu entuziasm de toți, a fost cea pro-europeană. Fiecare etapă a lungului proces de aderare a fost întâmpinată cu un entuziasm de multe ori infantil.

Limbajul oficial, dar și nume de firme, asociații, organizații, erau pline de variații pe tema denumirii de ”european”. Orice, de la cuie și biscuiți, la legislație și constituție, trebuia să țină cont de norme și standarde europene.

Propaganda pro-europeană era în același timp facilă, rezumată la lozinci, vise și promisiuni, dar sterilizantă intelectual. Pur și simplu nu a existat, dacă nu opoziție, măcar o dezbatere serioasă, o perspectivă mai puțin optimistă cu privire la viitorul euro-atlantic al României.

Probabil niciodată în istorie, poporul român nu a fost mai convins și mai optimist cu privire la o idee politică așa cum a fost în timpul lungului proces de aderare la UE și la NATO.

Chiar și respingerile și eșecurile erau privite ca o victorie parțială. Președintele SUA, Bill Clinton, sosit la București ca să anunțe România că i-a fost întârziată aderare la NATO, a fost primit cu un entuziasm care, relatează într-un interviu Mircea Geoană, i-ar fi speriat și pe oficialii americani.

Imaginea gărilor sau micilor prăvălii de sat românești care arborau cu mândrie steagurile UE și NATO, arătau nu doar un entuziasm provincial al societății, dar și haosul din mintea cetățenilor și chiar al oficialilor români.

Nici odată intrați în UE, românii nu au părăsit prea repede entuziasmul. Entuziasmul autorităților era dublat de cel al populației.

Motivele erau de înțeles. Și nu doar cele de satisfacție istorică. Atât în perioada pre-aderare cât și în primii 3 ani de după aderare, România a primit mulți bani de la Uniunea Europeană. Și, ajutată desigur de climatul economic favorabil din primul deceniu al secolului XXI, România părăsea criza, sărăcia și stagnarea din anii 90.

De asemenea, un aspect important și pozitiv al aderării la Uniunea Europeană a fost o modernizare și debirocratizare a statului român, resimțită pozitiv de către cetățeni. Desigur, birocrația coruptă românească pre-aderare a fost înlocuită de o birocrație stufoasă europeană, dar ea încă nu afecta și nici nu afectează viața de zi cu zi a cetățeanului român.

Exodul românilor din România

Un alt aspect pozitiv, poate cel mai important, a fost libera circulație. România s-a mutat, la propriu, în Vest. Milioane de români din toate păturile și straturile sociale, au părăsit țara pentru un loc de muncă plătit în euro.

Or tocmai acest exod, a fost tocmai lucrul cel mai rău pe care România l-a suferit de pe urma aderării la UE.

Pur și simplu, prinși în valul de entuziasm, am pierdut din vedere că de fapt România își pierde specialiștii formați pe bani publici în țară, în favoarea celorlalte state membre.

România s-a golit de oameni competenți și capabili. Și practic și-a retezat viitorul. Facultățile românești au ajuns fabrice, pe banii României, medici și specialiști pentru alte state. În același timp, situațiile locale au avut dimensiuni tragice. Sunt situații în care ani de zile județe întregi nu aveau, de exemplu, decât un singur medic anestezist.

Fondurile europene: morcov pentru măgărușul autohton

În schimb, a primit și primește bani, mulți, dar greu accesibili și foarte mulți condiționați. Chestiunea fondurilor europene este poate cea mai interesantă.

Pur și simplu, toate guvernele României de după aderare au fost acuzate, și pe bună dreptate, că au avut mari deficiențe în atragerea de fonduri europene. Cum de la 1 ianuarie 2007 a fost alternanță de guvernare, întrebarea legitimă este: dacă niciun partid nu a putut, atunci unde e problema?

E destul de evident că problema este la Uniunea Europeană. Uniunea nu are o problemă să propună sume de bani impresionante pentru proiecte ale unui stat membru. Însă are grijă, prin condiționări succesive și reguli imposibile ca sumele ce real pot fi atrase să fie considerabil mai mici.

Practic, fondurile europene s-au dovedit ca morcovul ținut în undiță ca măgărușul să fie convins să meargă mai departe. Iar guvernele României au căzut cam toate...de măgăruși.

Uite Schengen, nu e Schengen

Una din marile speranțe pentru România era legată de aderarea la zona Schengen. Această aderare, asociată cu investițiile necesare pentru infrastructura rutieră și feroviară, ar fi transformat România într-o adevărată poartă a Europei.

Nu este dificil, dacă privim o hartă a lumii, să vedem că, odată aderată România la UE și construită infrastructura feroviară și rutieră între Constanța și Oradea (proiecte tergiversate sub amenințări ale procurorilor ”anticorupție”) România ar putea deveni poarta comercială a Chinei în UE.

Vapoarele chinezești, folosind Bosforul (și noul canal paralel ce va fi construit de Turcia între Marmara și Marea Neagră) vor prefera Constanța Rotterdamului, reducând cu câteva zile drumul lor pe mare.

De aceea nu e nicio întâmplare că, pe de o parte, Olanda încearcă să amâne pe cât se poate de mult aderarea României la Schengen, iar pe de altă parte, dorește să cumpere porturile românești.

MCV și lupta împotriva corupției

Pretextul pentru a nu intra în Schengen este ....justiția. MCV-ul, un mecanism umilitor folosit pentru a justifica de fapt amânarea aderării României și Bulgariei la Schengen, prelungește o poveste care a fost credibilă și în Vest și în Est: aceea că țările din Est ar suferi de o corupție endemică.

Lupta împotriva corupției nu doar a justificat interese olandeze, dar mai mult decât atât, a fost o formă de a lichida orice pol de putere politică și economică din România.

Chiar eroii politici ai aderării la Uniunea Europeană au fost îngropați de dosare în justiție. Ion Iliescu, președintele în timpul căruia s-a încheiat de fapt procesul de aderare la UE, este urmărit de dosarele revoluției.

Adrian Năstase, premierul responsabil cu încheierea negocierilor cu UE, a făcut două ”stagii” de pușcărie. Călin Popescu Tăriceanu a fost și el ”înghesuit” și șantajat politic cu dosare penale.

Ministrul de externe al României care e părintele parteneriatului strategic cu SUA și una din vocile cele mai puternice din UE, ca oficial european, Adrian Severin, a fost scos pentru un timp din jocul politic și băgat la închisoare.

Lupta împotriva corupției, a fost pretextul ”european” de a lichida practic orice voce puternică și consolidată politic și economic din România. Ca locul ei să fie luat de ”oameni noi”, corecți politic, dresați ideologic, lipsiți de personalitate și de forță de negociere.

Ce va urma? Desigur, timpul ne va spune.