Motto: Un suflet trist ucide
mai repede decât un microb”
John Steinbeck
În ciuda atâtor falsuri și iluzii care ne însoțesc în această perioadă – și care mă fac să fiu sceptic (până la depresie!) în privința șanselor națiunii române – ei bine, iată că din nou se dovedește că… acolo sus, cineva ne iubește. Spun asta pentru că văd cum scântei izolate, plecate din câteva altare, reușesc să aprindă un foc ce îl credeam pierdut – focul credinței! Și de asta trebui să limpezesc ce am scris mai sus: nu sunt sceptic în privința puterii credinței – ci doar în privința sincerității „mărturisirii”, dar și în faptul că noi, românii, avem dreptul să sperăm că vom primi… ajutorul!
În această perioadă s-a ridicat un glas… de unde nu mă așteptam. Să mă explic: am scris mult despre ÎPS arhiepiscopul Teodosie – nu acum, ci pe vremea când era vicarul Bucureștilor. Nu am scris de bine, pentru că, deh, presa – datele care veneau erau incitante, nevoie de scandal la cei tineri este mare – de nivelul ceții spectaculoase care le acoperă ochii.
Nu are rost să detaliez, dar cert este că, dincolo de lecția pe care am primit-o acum, înaltul slujitor al lui Dumnezeu mi-a arătat cât de puternică este scânteia divină – sufletul - în comparație cu mintea.
De fapt, nu se poate face nici măcar o comparație între cele două; ele coexistă, de multe ori în condiții de contrast major – dar clipele astrale, cele care trimit omul în constelații, în nemurirea memoriei, ei bine toate aparțin sufletului - acea lumină ce nu este din această lume.
Așa s-a petrecut cu luminile culturii și spiritului – geniile artei, ale filosofiei, oameni cu mintea supusă păcatelor lumești, dar cu scânteia divină transformată în vâlvătaie în acele clipe astrale – care i-au transformat din oameni… în astre! Ambițiile, răutatea chiar, cupiditatea, plăcerile trupești nu rareori perverse, băutura și drogurile, mândria și orgoliul exagerat, minciuna și trădarea – în fine, multe și mari pot părea păcatele unor asemenea aștri!
Dar, tot ce rămâne, în final, este Lumina, scrisă cu L mare, pentru că este divină! Este lumina care arată profanului că există sacru!
Da, am plecat de la… nu știu cum să cuprind într-o paradigmă ceea ce a făcut Teodosie al Tomisului acum, pentru România! Și, totuși, da, cred că paradigma poate fi - pur, simplu și miraculos – ”un act de credință”!
Asta a făcut și face acum Arhiepiscopul, acest contemporan al vremurilor de iluzii și falsuri – un act de credință!
Asta face acest înalt prelat despre care eu și alții am scris atâtea, cu speculații sau „probe” jurnalistice – dar care pălesc, dispar în Lumina acestui act de credință!
Teodosie al Tomisului - cel ce calcă pe urmele Apostolului Andrei, ”întâiul chemat” dintre ucenicii Domnului – devine Teodosie-al-credinței-renăscute, al curajului asumării creștinismului, cel ce a reînsuflețit scânteia din sufletele multor români! Al acestui neam care, vedem zi de zi, și-a pierdut speranța și mintea! Și idealurile.
Mă număr printre acești rătăciți – pentru că nu mai văd nicăieri speranță; am îmbrățișat cu entuziasm noua societate, democrația, dar am regăsit, cu tot atâta entuziasm, frumosul și binele în ceea ce am trăit și am crezut că a fost urât…
Ei bine, spre disperarea mea, am văzut că totul e iluzie – iar singurele părți bune, reale, folositoare, sunt tot mai ascunse românilor. Ca și celorlalte neamuri, în mare parte. Pentru că asta e rolul lumii materiale: să acopere, să îngroape, să ascundă! La fel cum pământul, esența materiei, ascunde epocă după epocă sub straturi…
În schimb, scânteia divină rămâne!
Spiritul divin este cel ce rămâne! Iată un singur exemplu: prima civilizație, Sumer, a stat sub straturi peste straturi de pământ, de rocă și deșert, până să fie redescoperit și să începem să bănuim ce a fost; în schimb Avraam, sumerianul, este în mintea și sufletul tuturor religiilor - mozaică, creștină și musulmană - ca patriarhul lăsat de Dumnezeu! Sumerienii, care au dispărut ca popor în massa semită, le-au transmis acestora scânteia credinței – prin limbă, rămasă limba de cult, sacră, prin mărturia Potopului și a primilor oameni.
Orașele-stat ale Sumerului, imperiul sângeros al Asiriei, măreția Babilonului sau a imperiului persan toate au dispărut, ca niște iluzii! Și, da, puterea lor a fost iluzie – rămânând doar credința, sufletul din sufletul popoarelor Orientului apropiat – locul în care s-a dat bătălia pentru sufletul omului!
Am făcut această mică trecere în amintirea marelui meu dascăl, Corneliu Vadim Tudor, om al lui Dumnezeu, care l-a ales ca purtător al mesajului credinței… prin carte și cuvânt rostit! Dar și prin curaj!
Iar curajul este ceea ce lipsește azi – și, așa cum mărturiseam, îmi lipsește și mie. Întrebare esențială: este curajul un semn al credinței – și, contrar, este lipsa curajului un semn al lipsei credinței? Răspunsul este DA.
Da, este lipsă de credință atunci când NU ai curaj să urmărești un ideal sau un țel corect!
Da, este credință atunci când ai curaj să urmărești un ideal – sau un drum corect – mai ales atunci când nu ai, aparent, șanse să izbândești din cauza disproporției între forțele tale și ale celor ce sunt de partea cealaltă!
Ne-am obișnuit să ne bazăm și să mizăm de prea multe ori pe iluzii – precum un parior ce vrea mereu să calculeze perfect, ca să parieze pe calul câștigător. Ceea ce nu se poate! Și, da, asta e o formă de lașitate! Românul s-a obișnui să pună miza pe calul care îl credea câștigător – un exemplu concret și actual, să voteze numai partidele ”cu șanse”.
Dar, ce șanse i-au dat lui, românului, acești ”cai câștigători”?... I-au transformat țara în colonie și pe el l-au redus la stadiul de consumator?... Da, asta au făcut!
Fac o comparație care nu va conveni multora: omul și porcul.
Pentru cine nu știe, ADN-ul porcului este printre cele mai apropiate de al omului. Pentru noi, porcul este acel animal care se naște pentru a mânca și a se îngrășa cu singurul scop de a fi consumat – adică se naște pentru a fi un obiect al consumului. Și chiar așa și este, așa se petrece cu porcii crescuți în grajduri!
De fapt, porcul este un animal inteligent, care, în libertate, are viață de turmă, o anume organizare, o ierarhie și priorități, dovedește rațiune și spirit de sacrificiu pentru semenii lui – cea mai înaltă formă de manifestare a unui ideal primitiv. Și nu numai primitiv… Porcul liber are un grup și un teritoriu pe care îl apără, are godacii pentru care se bate până la sacrificiu cu carnivori puternici!
La fel, porcul ținut ca animal de companie - sunt și asemenea cazuri – nu se comportă cu nimic mai prejos, ca inteligență și afectivitate, decât un cățel sau o pisică. Nu este nici măcar murdar „ca un porc”!
În schimb, porcul ”de consum”, ale cărui singure repere sunt hrănitoarea (troaca) și grajdul (cocina), nu mai are nici măcar teama instinctivă, premonitorie, de cuțit! Ținut pentru consum, porcul trăiește și sfârșește ca un animal imbecil, în ciuda inteligenței sale native – care nu contează însă pentru stăpânul lui, la fel cum nu contează pentru nimeni!
Și, da, este o comparație cu omul societății de consum!
Ca și porcul, omul, dotat genetic cu inteligență și spirit creator, este imbecilizat… pentru consum!
Porcul e îngrășat pentru a fi tăiat… o singură dată; omul e hrănit cu iluzii pentru a fi consumat de multe ori – chiar zi de zi! Muncești și ești hrănit cu toate iluziile pentru a fi un bun consumator zi de zi – de iluzii! Mănânci ce ți se spune, te îmbraci cu ce ți se spune, asculți sau privești ce ți se spune - chiar și așa zisul ”timp liber” îl petreci unde ți se spune!
Deci, care este diferența între omul consumismului și porcul de consum? Am uitat să adaug – organe ale porcului au început să fie folosite în transplanturi pentru oameni!
În plus, și omul și porcul sunt convinși că tot ceea ce fac e bine, e firescul vieții! Ba chiar porcul, lăsat în libertate, se readaptează și revine mai ușor la adevărata lui natură decât omul de azi… dacă acestuia, să zicem, i s-ar lua accesul la internat sau Tv! Mă rog, sigur, speculez aici…
Dar, în ciuda eforturilor ”purtătoare de progres” – multe, de succes, din păcate - diferența între om de consum și porcul respectiv rămâne fundamentală – și anume acea scânteie divină. Adică acea componentă care, în numele progresului, se dorește să fie uitată! Creatorii iluziilor vor să fie întrerupt accesul la ea!
Nu există Dumnezeu, nu există tradiții, nu există familie, nu există sex normal, nu există limite!... De fapt, tocmai aceasta e perversitatea maximă: convingându-te că nu există limite, te introduc în ”grajd”, în „cocina” în care devii ”porcul de consum”! Care nu are Dumnezeu, ci numai ”hrănitoarea”!
Sigur, una luxoasă, cu multe gadjeturi, cu sofisticării, cu „update” peste „update”, dar care este exact o hrănitoare care te face dependent și, în final, imbecil!
Ori, aici apare, o problemă – așa cum scriam mai sus, omul nu este porc ci, în ciuda tuturor mocirlelor în care se bagă, este cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu! Care Dumnezeu îl poate scoate oricând din acea mocirlă!
Este ceea ce se petrece acum, sub ochii noștri, prin intermediul unui slujitor al lui Dumnezeu, Teodosie – cel care a reaprins flacăra! Este flacăra credinței, care îi face pe români să nu se teamă de un isteria virusurilor, de demența unui autoritarism de pripas!
Este flacăra credinței care îi face pe români să nu mai acorde atenție „șanselor” politice, voinței „strategice”, conformărilor ”unionale”! Și nici cerințele așa zisei ”lumi civilizate”!
Este scânteia care luminează calea omului, dincolo de zidurile high-tech ale grajdului în care îl vrea închis societate de consum.
Asta am vrut să scriu despre acest Act de credință al lui Teodosie al Tomisului Sfântului Apostol Andrei, slujitor al Domnului și al Fiului omului. Și despre turma păstorului în numele lui Hristos – care nu este ciurda de porci în care au fost aruncați demonii – ci sunt miei ai Domnului.
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
