Editorial realizat de Irina Alksnis
Dacă să spunem pe scurt, în decurs de o zi, războiul a cedat loc păcii, iar linia frontului s-a transformat într-o desfășurare a contingentului militar rus (vom sublinia că acest lucru s-a întâmplat după două luni de declarații destul de alarmiste precum că s-ar încerca scoaterea Rusiei din regiune).
Mai întâi, seara târziu, au apărut știrea că un elicopter militar rus a fost doborât la granița armeno-azeră și că doi membri ai echipajului au murit. Acest lucru a declanșat probabil o schimbare imediată a situației.
Baku și-a asumat cu o viteză fulgerătoare responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat, recunoscând că s-a produs un accident tragic, iar Ilham Aliyev l-a sunat pe Vladimir Putin pentru ași cere scuze.
Apoi, președintele rus a ieșit cu o adresare specială, anunțând semnarea la cel mai înalt nivel a unei declarații trilaterale privind încetarea totală a focului în Nagorno-Karabah și desfășurarea unui contingent rus de menținere a păcii în regiune.
Dimineața devreme, avioanele Il-76 cu trupe rusești de menținere a păcii la bord au decolat de pe aerodromul Ulianovsk-Vostocinîi.
Detaliile acordului încheiat au fost de așa natură încât la Erevan au izbucnit instantaneu revolte. Protestatarii au devastat clădirile guvernamentale și a parlamentului și l-au bătut puternic pe președintele Adunării Naționale. Opoziția îl acuză pe prim-ministrul țării, Nikol Pashinian, care a semnat documentul, de trădare națională.
Furia opoziției de la Erevan și cererile acestora de a se retrage din acordul semnat sunt de înțeles, deoarece, în esență, documentul fixează înfrângerea părții armene și pierderea unei părți semnificative a teritoriului nerecunoscutei Republici Nagorno-Karabakh (NKR).
Dar Armenia, pur și simplu, nu avea altă ieșire sau, mai bine zis, a existat una și mai rea: un dezastru militar. După cum a declarat președintele NKR, Araik Harutiunian:
"Dacă ostilitățile ar continua în același ritm, am fi pierdut tot Arțakh în câteva zile". Cu această declarație, el a completat recunoașterea faptului că controlul asupra orașului strategic Șuși a fost pierdut de către trupele armene pe 7 noiembrie, așa cum spusese Ilham Aliyev.
Este adevărat, apare o întrebare firească: de ce au fost de acord să semneze un acord la Baku, oprind războiul literalmente la un pas de soluția finală a celei mai dureroase probleme pentru țară?
Președintele Azerbaidjanului a devenit un erou național pentru țara sa, dar există și voci nemulțumite acolo (deși nu la fel de puternice ca în Erevan), care vorbesc despre trădarea intereselor naționale.
Fără îndoială, Ilham Aliev, în calitate de om de stat experimentat, a fost ghidat în decizia sa de o combinație de cauze și motive.
De exemplu, în urmă cu câteva săptămâni el a garantat siguranța și respectarea drepturilor armenilor care locuiesc în Karabah. Cu toate acestea, cu toată dorința, cu greu ar fi putut să-și țină cuvântul - paginile întunecate și sângeroase ale istoriei relațiilor dintre cele două popoare confirmă acest lucru. Și liderul azer nu își dorește să fie tras la răspundere pentru încă un masacru al armenilor.
La rândul său, Moscova a găsit probabil și argumente care au fost auzite la Baku.
Însă mai există un factor important - cel turc, care a influențat în mod clar decizia luată de președintele azer.
Sprijinul Turciei a jucat un rol imens în succesele militare actuale ale Azerbaidjanului. Dar trebuie să plătești pentru tot, iar ambițiile lui Erdogan se încadrează în mod tradițional în formula „dă-i un deget și-ți mușcă mâna”. Aliyev, care a căutat întotdeauna un echilibru între principalele centre de putere din regiune (adică Rusia, Turcia și Iran) și, prin urmare, să păstreze suveranitatea țării sale, este clar că nu este interesat să transforme Azerbaidjanul într-un apendice al Ankarei.
Ca să nu mai vorbim de faptul că militanții din Jabhat al-Nusra (o organizație teroristă interzisă în Rusia - nota editorului) și alte grupuri radicale au fost dislocate în Karabah din Orientul Mijlociu, iar acești interlopi reprezintă o amenințare imensă pentru Azerbaidjan în sine. De fapt, acesta este motivul pentru care țările musulmane luptă de obicei cu extremismul islamist în propriile lor țări mult mai sever decât alte state - acestea se află atacate direct.
Încetarea ostilităților și acordul încheiat permit stoparea imediată a acestora și a altor câteva procese nefavorabile și periculoase pentru Azerbaidjan. Ilham Aliyev a făcut un gest formal către Ankara, anunțând trupe turcești de menținere a păcii în Karabah, dar documentul semnat nu menționează deloc Turcia.
În acest context, povestea elicopterului rus doborât ia o nouă întorsătură.
Nu există nicio îndoială că există forțe în Azerbaidjan (în primul rând pro-turce) interesate de încălcarea acordului. La urma urmei, este clar că procesul de negociere se desfășoară de ceva timp și informațiile despre rezultatele sale au circulat în cercurile respective. Nu poate fi exclus ca o provocare organizată să aibă loc în speranța că autoritățile ruse vor ceda în fața acestora și vor abandona acordurile încheiate în ultimul moment - și războiul din Karabah va continua.
Cu toate acestea, Moscova și Baku s-au comportat așa cum ar fi trebuit: Azerbaidjanul și-a asumat responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat, Rusia a dat dovadă de reținere. Din păcate, același lucru nu se poate spune despre Armenia.
În 2018, mulțimile de pe străzi l-au adus pe Nikol Pașinian la vârful puterii de stat. Acum aceleași mase de pe aceleași străzi erau gata să-l rupă în bucăți, pentru că au aflat brusc că liderul progresist care conducea țara către Europa o dusese undeva greșit, iar munca sa în domeniul dezvoltării militare s-a transformat într-o înfrângere grea pentru Armenia.
Apropo, faptul că bărbații tineri sănătoși au ales să distrugă clădirile guvernamentale în loc să se alăture armatei aflate în război, fără nici o ironie, se încadrează în cadrul celor mai relevante tendințe occidentale.
Cu toate acestea, dacă Armenia nu este pregătită să tragă învățăminte din evenimentele din ultimii doi ani, ea însăși va servi ca exemplu pentru multe alte țări.
Pentru situația din regiune, per ansamblu, este important un fapt semnificativ: contingentul rus de mneținere a păcii, care se află între forțele militare armeană și azeră poate părea unul simbolic ca număr.
Dar puterea și autoritatea recunoscută a unei puteri sunt măsurate tocmai prin cât de puțini dintre soldații ei pot sta între părțile aflate în litigiu. Faptul că acest lucru este suficient pentru a pune capăt războiului întărește statutul Rusiei de „provider de pace” în Caucaz.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției.
