MOSCOVA, 16 oct – Sputnik, Anton Lisițîn. Ministrul Afacerilor Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a declarat: în Karabahul de Munte trebuie să existe observatori militari ruși, însă decizia finală în această privință aparține părților în conflict. Ce dificultăți ar putea întâmpina o misiune de menținere a păcii și cum s-a încercat prevenirea conflictului de la începutul anilor 90, aflați în materialul RIA Novosti.
Nu au auzit răspunsul
În privința “căștilor albastre”, mai întâi de toate, trebuie să convină Azerbaidjanul și Armenia. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a subliniat: “Orice desfășurare a trupelor de menținere a păcii, observatorilor, indiferent din partea cui, este posibilă doar cu acordul ambelor părți”. Și a adăugat: “Deocamdată, nu am auzit niciun răspuns la această chestiune”.
Cu o zi mai înainte, pe 14 octombrie, președintele Azrbaidjanului, Ilham Aliev, a spus următoarele într-un inteviu oferit postului turc de televiziune Haber Turk: “Dacă una din părți va folosi veto, atunci va fi imposibil. Al doilea moment – fiecare trebuie să înțeleagă că este vorba de un teritoriu suveran azer. Fără acceptul nostru nimeni nu poate trimite acolo pe cineva. E o încălcare a dreptului internațional”.
Liderul azer a reamintit: expedierea observatorilor este prevăzută de principiile de bază a reglementării pașnice. “Dar cel mai din urmă punct. Deocamdată, problema e la o etapă de discuții, pentru că nu există niște progrese serioase”, a specificat Aliev.
Acesta consideră necesară implicarea Turciei în negocieri și are îndoieli cu privire la eficiența așa-numitului grup de la Minsk al OSCE, care se ocupă de conflictul din Karabah din anul 1992. Copreședinții ei – Rusia, Franța și SUA, iar membrii, pe lângă Armenia și Azerbaidjan, sunt Belarus, Germania, Italia, Suedia, Finlanda și Turcia.
“În acest grup există state care nu au niciun acces în această regiune și nu au nicio influență”, a explicat Aliev. “Dacă vrem să rezolvăm conflictul, avem nevoie de state care sunt capabile să servească unei împăcări reale. Desigur, considerăm că un astfel de rol ar putea avea Turcia”, a mai adăugat el.
Prim-ministrul Armeniei, Nikola Pașinean, a menționat că varianta trupelor rusești de menținere a păcii merită să fie examinată. “Însă astfel de probleme trebuie să fie discutate într-un contextul mai larg în cadrul grupului de la Minsk al OSCE”, a declarat liderul armean postului de televiziune Al Jazeera.
Secretarul general al Organizației Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), Stanislav Zas, a informat despre primirea de către consiliul permanent al OTSC a unei adresări din partea prim-ministrul Armeniei, Nikola Pașinean, și ministrul Afacerilor Externe al Armeniei, Zograb Mnațakanean, despre situația din Karabahul de Munte.
“Au loc discuții active despre o misiune de menținere a păcii”, a menționat Zas și a specificat: “Salutăm participarea statelor care fac parte din grupul de la Minsk al OSCE și doar în cadrul atribuțiilor pe care le dețin”.
Pe 9 octombrie, miniștrii Afacerilor Externe ai Armeniei și Azerbaidjanului, Zograb Mnațakanean și Jeyhun Bayramov, cu medierea lui Serghei Lavrov, au convenit la Moscova asupra unui armistișiu. Focul urma să înceteze din amiaza următoarei zile. Însă acțiunile militare au fost reluate.
Prăpastia dintre două puncte devedere
Expertul rus în problemele Caucazului, Artur Ataev, a relatat despre dificultățile pe care le-ar putea întâmpina pacificatorii: “Din punct de vedere geografic, regiunea nu este deloc una simplă. Deocamdată, nu există o claritate unde trebuie să fie trasată linia de contact. O parte consideră că regiunea Karabahului de Munte și șapte raioane aparțin autoproclamatei republici Nagorno-Karabah”. Pentru alții, Karabahul și pământurile reprezintă teritoriul Azerbaidjanului. Între aceste două puncte de vedere e o mare prăpastie”, spune el.
Potrivit politologului, nu există premise obiective pentru discuțiile serioase despre o misiune de menținere a păcii, atât timp cât au loc acțiuni militare. “Iar pentru o nouă escaladare există. Este evident, în zona conflictului acționează membrii unor formațiuni paramilitare, care sunt gata să dea peste cap orice înțelegeri. Despre faptul că în Caucaz au fost redislocați teroriști din Orientul Mijlociu, a menționat și șeful Serviciului de Informații Externe al Rusiei (SVR), Serghei Narîșkin. Nimeni nu face astfel de afirmații în zadar”, subliniază Ataev.
Pe de o parte, Rusia dispune de o experiență în desfășurarea trupelor de menținere a păcii în Caucaz – în Oseția de Sud și Abhazia. Acolo această misiune a fost facilitată de un anumit dialog stabilit între părți. Însă atacurile armatei georgiene asupra observatorilor ruși în Țhinvale a discreditat în mare parte ideea separării părților în conflict de către o parte terță.
"Militarii, care îndeplinesc astfel de misiuni, sunt instruiți ca în orice situație să recurgă la negocieri. În Oseția de Sud și Abhazia erau în vigoare acordului cu privire la linia de foc, zona fără contact și altele. Însă de pe urma loviturii din spate au decedat 68 de soldați și ofițeri ruși. Iată de ce Moscova va cântări pozițiile pro și contra în chestiunea introducerii contingentului militar într-o zonă fierbinte”, consideră expertul.
O posibilă soluție ar fi participarea forțelor OTSC în separarea părților. “Acest lucru ar servi dezvoltării organizației în sine”, presupune Ataev.
În anii 80-90, părțile în conflict erau separate de unitățile armatei sovietice și trupelor interne ale MAI al URSS. Însă nu toți i-au perceput ca pacificatori – armenii și azerii reproșau militarilor că ar oferi sprijin inamicului.
Serghei Șatko și-a îndeplinit misiunea în Karabahul de Munte în regiunea autonomă în cadrul unei unități a detașamentului comunicațiilor guvernamentale. Nu se consideră un veteran al acțiunilor militare – militarii care au servit în Karabah nu au niciun statut. Acesta face o paralelă între statutul juridic vag al “pacificatorilor” din acea perioadă și situația politică încurcată de la începutul anilor 90.
“Tratam părțile în conflict ca pe niște compatrioți, care trebuie să fie împăcați și protejați de violență”, își amintește Șatko. “Precum spunea ofițerul batalionului combinat al cadeților școlii MAI a URSS în Sumqayıt: “Au lot pogromuri, sunt uciși oameni, iar sarcina noastră este să arătăm că puterea sovietică a fost, este și va fi”. Însă nu s-a reușit. Se pare că cei de la Centru nu știau cum poate fi reglementată situația. Pe atunci erau oameni diferiți, mulți cu scaun la cap, însă erau și de cei care ne scuipau din spate, ne acuzau că susținem partea adversă. Nu aveau nevoie de pace, ci de automatele noastre, pentru a putea împușca unul în altul”.
Ultimele unități militare au părăsit Stepanakertul în primăvarea anului 1992, părțile desfășurau acțiuni militare, iată de ce pentru retragerea trupelor unui stat dispărut a fost nevoie de organizarea unei operațiuni militare.
“Politicienii de pe ambele părți nu-și doreau pacea, ci puterea. La putere, pe valul războiului, au venit atunci naționaliștii”, continua Șatko. “Singurul lucru pe care și l-au dorit era obținerea victoriei în condițiile lor. Nimic mai mult. Karabahul a fost abandonat de trupele interne, unitățile armatei sovietice și totul s-a prăbușit. Nimeni nu a m-ai încerca să separe cele două tabere. După împărțirea propietăților distructului militar Transcaucazian al Steagului Roșu, părțile au obținut arme și tehnica militară. S-a declanșat un război de proporții”.
Generalul maior al serviciul intern, Vladimir Vorojțov, a fost detașat temporar în Caucazul de Sud. Acum, acesta își amintește cu o ironie amară: camarazii lui au ajuns fie “eroi ai Armeniei”, fie “eroi ai Azerbaidjanului”, în dependență unde și-au îndeplinit misiunea. “Existau cazuri în care militarii, aflându-se pe teritoriul armean sau azer, îmbibau atât de mult atmosfera localnicilor, încât ajungeau să se perceapă ca parte a conflictului”, recunoaște el. “De aici vin acuzațiile că armata sovietică a susținut pe unii sau pe alții. Însă, soldații protejau populația pașnică. Unii și-au sacrificat viața”.
Potrivit lui Vorojțov, Rusia dispune de experiență și cadre pentru misiuni de menținere a păcii. “Tehnologiile au fost exersate. Cea mai eficientă, însă dificilă în procesul de realizare este patrularea comună: militarii părților în conflict și un mediator inspectează linia de contact. În primul rând, există contacte personale, în al doilea rând, nimeni nu va trage asupra propriilor oameni”, explică acesta.
Cine vor fi pacificatorii, în opinia lui Vorojțov, depinde nu doar de atitudinile localnicilor. “Încrederea se cucerește prin acțiuni. Însă condiția de bază este acceptul părților în conflict asupra prezenței acestor militari”, spune generalul. Iar această problemă este una politică. Introducerea unui contingent militar are un sens doar atunci când sunt clare obiectivele. Acest lucru îl înțeleg cei de la Baku, Erevan și Moscova.
