BUCUREȘTI, 1 aug – Sputnik. Una dintre cel mai interesante și curajoase analize a fost publicată recent de fost ministru de Externe și vicepreședinte al PE, Adrian Severin. Tema este incendiară – NATO, pe un dum fără întoarcere, către cu totul alte destinație și sens față de cele pentru care a fost creat.
Și, ceea ce este genial – analiză are la bază chiar mărturisirea unuia dintre cei mai apreciați secretari de stat SUA, Madeleine Albright:
”America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est.”
Analiza lui Severin este amplă, merită citită cu atenție integral – așa că vom reproduce și comenta pe scurt doar câtva pasaje.
O primă idee: ”Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sunt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decât dezbinarea internă”, scrie Severin, subliniind că asta se petrece ”tocmai când România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale”.
Discuția lui Severin cu Albright a fost telefonică, privată și neocazionată de vreun eveniment anume – cel puțin așa susține demnitarul român. ”Ne-am amintit disputele din vremea când eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România”.
Albright se temea că, prin extinderea către est, ”s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele George Bush senior, Președintelui Mihail Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta”.
Cu prilejul acelei convorbiri, ”marcată de o caldă sinceritate”, Severin a fost surprins de remarca interlocutoarei: ”Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sunteți cei care va trebui să salvați NATO”.
”Începând cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.) America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est.”,
Severin recunoaște că a fost tentat să pună această afirmație ”pe seama amărăciunii, resimțită de atâtea ori și de mine, unui om care fusese cândva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului”.
Dar, a constat ulterior Ne era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată. ”Curând aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, „Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!”, a fost înlocuită cu opusul ei – „Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!”.
”În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia „agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor”, devine o iluzie”, conchide Severin, amintind că peste câțiva ani, ne0a avertizat și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor.
Iar o reflecție cheie a fostului șef al diplomației românești este de reținut: ”România intrase în NATO prea târziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric, ce este”.
Starea de discordie din NATO
Așa cum spuneam, analiza lui Severin este vastă – și include exemple clare și argumente prin care susține ideile de mai sus.
Agresiunile între statele NATO – Turcia, Franța, Grecia – interesele divergente majore, concentrările de interese pe grupuri în cadrul NATO – sunt scoate la iveală în analiză.
Iată câteva constatări și reflecții din analiza, pe care, repet, merită să o citiți integral – o găsiți la finalul articolului.
”NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe propriii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie”.
Franța și Grecia, versus Turcia
-”Franța își legitimează interesul pentru Libia (petrolul din Libia, n.n.) prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. (…) Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decât ... un război civil! Nu-i așa?”
-”Sub comanda „liderului militar al UE” (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întâietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), „războiul umanitar” din Libia, transformat, de îndată în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării”.
-”Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decât cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic”.
-”La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: „Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască.”
-„Intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca în toamnă, să se deschidă la Paris conferința „Prietenilor Libiei” (sic!), prilej cu care reprezentanții „bunei opoziții” au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față”.
Italia, versus Franța și Turcia
-”Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. (…) Dincolo de acest interes, ținând de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atât de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo”.
-”Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, „simpatiile” ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (…) pentru identitate de rațiune, Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul „descoperirii” făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atât de imputabil lui Moamer Gaddafi„.
-”Premierul italian Giuseppe Conte, a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene / libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE”.
-”De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-CoV-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamându-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea”.
Germania, în fine, liberă să-și urmeze planul… invidual
-”Berlinul a făcut o bună afacere vânzând arme Egiptului vecin. Care – ce să vezi? – vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania”.
-”De câțiva ani, de când s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze de acolo, restricționând, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO”.
-”Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai când SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutând armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe „axa răului””.
-”Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și apărarea nu sunt pe gratis, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO”.
-”Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de al doilea război mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putând, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică. Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor câștiga, una „europeană””.
Estul, în frunte cu România
-”Mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile transatlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre est. Un est, la rându-i dezbinat atât de resentimente cu adânci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaro-slovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decât națională), cât și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe când Cehia este germanofilă), printre care și România”.
În fine, România – care, spune Severin, ”salvează NATO dar… cine mai salvează România?”. De ce spune Severin asta? Argumentul este clar – în fața dezbinării din NATO, o singură soluția apare pentru salvarea Alianței – un inamic comun. Dar nu unul pasiv, care nu reacționează, ci unul care să fie stârnit!
Iar acest rol i-ar reveni Rusiei – iar cel al stârnirii… revine României.
Severin dă exemplul ineptelor anunțuri privind așa zisele ”incidente” între avioanele NATO și cel rusești. De fapt, niște simple exerciții de ambele părți, fără nicio încălcare a granițelor, ori a legislației internaționale – dar prezentate fals ca ”incidente„ ”intervenții”, ”interceptări” etc – de ai impresia că vezi secvențe din bătălii aeriene! Deci, nu sunt ”știri”, ci dezinformări panicarde sau, în cel mai bun caz, ridicole!
Severin ironizează acest tip de ”știri”, numindu-l ”un succes din categoria „NATO arde și baba se piaptănă””.
”Pe când membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea „deșertului tătarilor”, să se lupte cu năluca rusească, chiar și când rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO”.
Sau, în mare – ”Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica”.
Întrebarea logică este – ”la urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, când membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă?”. La Moscova, spune Severin, ”probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se râde sănătos”. Dar, pe de altă parte – ”Nu văd, însă, motive de râs la București”.
”În lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea”, conchide Severin, constatând însă că ”România pare hotărâtă să îl producă”.
Madeleine Albright a avut dreptate, constată Severin – ”NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!”.
Analiza integrală o puteți citi mai jos:
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
