CHIȘINĂU, 2 dec – Sputnik, Octavian Racu. În discursul intern al politicienilor români, prezența NATO, în special cea americană, este prezentată ca o umbrelă de securitate al țării, care ar permite o dezvoltare sigură și durabilă a economiei țării. Totuși, pentru România, consolidarea prezenței SUA ar putea afecta tot mai mult, pe termen mediu și lung, interesele naționale românești.
Privind pe harta geopolitică, vom putea remarca trei direcții esențiale prin care statul român își poate promova interesele naționale: direcția central-europeană - cooperarea cu nucleul Uniunii Europene și a marilor parteneri economici: Germania, Franța, Italia (care sunt cei mai mari investitori străini); direcția balcanică (care devine un hub energetic important, oferă accesul în Europa prin Dunăre spre Europa Centrală și reprezintă o poartă spre piețele extra-comunitare, cum ar fi Turcia); Marea Neagră – o deschidere spre piața globală.
Utimele evenimente de pe arena internațională, în special, cele din cadrul Alianței Atlanticului de Nord, schimbă contextul în care este privită asigurarea interesului românesc.
Vor abandona liberalii „direcția balcanică”?
După blocarea procesului de negociere a aderării Balcanilor de Vest la UE de către Franța, dar și schimbarea guvernului de la București, acțiunea externă a României în regiunea balcanică ar putea fi afectată. În special, trebuie să remarcăm că interesul pentru aprofundarea cooperării cu statele balcanice a fost specific guvernărilor PSD: premierul Victor Ponta a fost cel care lansase ideea “Grupului de la Craiova” (după modelul Grupului de la Vișegrad), care includea România, Bulgaria, Serbia, Grecia. În perioada executivului lui Dacian Cioloș, această orientare a fost abandonată temporar din anumite motive, însă a revenit în atenția politicii externe românești sub mandatul lui Mihai Tudose și a Vioricăi Dăncilă. Sub guvernarea PSD au fost organizate câteva summituri cvadrilaterale cu liderii acestor state.
Așa cum s-a întâmplat în cazul guvernului „tehnocrat” al lui Cioloș, există mari șanse, sau neșanse, ca noua guvernare național-liberală să suspende aprofundarea cooperării și integrării spațiului balcanic, dezvoltându-și statutul de lider regional.
Între timp, Albania, Serbia și Macedonia de Nord au convenit asupra creării unui “mic Schengen” în peninsulă, iar până în 2021 cele trei țări planifică crearea unei piețe comune.
Așa cum apropierea de Grupul de la Visegrad și, cu atât mai mult, de “nucleul european” sunt imposibile din mai multe motive, orientarea strategică spre Balcani reprezintă singura perspectivă a României de a deveni un actor important pe plan internațional, un subiect, nu obiect al geopoliticii, iar pentru asta e nevoie de viziune și voință politică.
România, „oaia neagră” americană a Europei?
Declarația președintelui Franței, Emmanuel Macron, despre “moartea cerebrală” a NATO nu este deloc întâmplătoare. Aceasta trebuie pusă în contextul unor propuneri făcute publice anterior cu privire la dezvoltarea unui sistem de apărare pan-european, inclusiv prin crearea unei armate europene. Desigur, ar fi prematur și exagerat să vorbim despre o atitudine ostilă a Parisului față de Alianță. În același timp, ar fi infantil să-l bănuim pe Macron că are dorința de a abandona parteneriatul cu SUA în favoarea Rusiei.
Adevărul este că în ultimul timp NATO se transformă tot mai mult dintr-o alianță militară într-o alianță comercială, în care ținta nu este atât asigurarea securității membrilor, cât asigurarea pieței de desfacere pentru marii producători de armament. A nu se uita că în cadrul Alianței SUA ocupă primul loc, în timp ce Franța este al doilea producător și exportator de armament. Din această perspectivă, Parisul nu are niciun interes pentru destructurarea NATO, ci mai curând restrângerea dorinței SUA de a participa la marile contracte în domeniul apărării. Macron își propune să protejeze atât piața europeană de armament și tehnică militară, cât și transformarea UE într-un actor internațional activ (inclusiv în Orientul Apropiat, Asia, Africa), care ar putea promova inclusiv și interesele complexului militar-industrial francez.
Încercările Parisului de a încălzi relația cu Moscova este una de conjuctură și își propune contrabalansarea influenței americane, în special, în ceea ce privește crearea unui sistem prin care pot fi ocolite tentativele SUA de a impune sancțiuni unilaterale. Aici trebuie să atragem atenția la dezvoltarea sistemelor de plăți alternative la SWIFT-ul american – INTEX-ul european, care în perspectivă ar putea fi conectat la sistemul ruso-chinez (SPFS și CIPS).
Desigur, Franța va insista, în același timp, pe consolidarea NATO, însă într-o versiune cât mai “multipolară”, în care să nu mai primeze monopolul SUA. “Incapacitatea de coordonare în cadrul Alianței”, despre care vorbea Macron, se referă, de fapt, la nemulțumirea legată de ignorarea pozițiilor statelor europene (în special al Franței) de către astfel de state precum SUA și Turcia. Parisul își dorește un NATO care să ia în considerație noile interese strategice ale Franței, exprimate prin proiectele ei pan-europene.
Marea întrebare este locul pe care și-l va rezerva România în cadrul acestei revizuiri a raporturilor de forțe.
Spre deosebire de Polonia și Ungaria, România nu a fost tentată să facă uz de “parteneriatul strategic” cu SUA în disputele cu marile puteri europene și Bruxelles. Pentru politica românească factorul american este privit exclusiv ca un instrument al luptei politice interne. Totuși, pe măsura avansării Uniunii Europene spre “autonomia strategică” în raport cu SUA (în special, în domeniul apărării și comerțului), România va avea tot mai puțin spațiu de manevră, riscând să devină o „oaie neagră” americană a Europei. Aprofundarea relațiilor cu SUA, în timp ce nucleul european promovează o direcție de “autonomizare” a Europei, ar putea crea un zid între România și „nucleul european”, afectând interesele strategice românești. În pofida tuturor declarațiilor de dragoste dintre București și Washington, trebuie să observăm, totuși, că în ultimele decenii SUA nu au reușit să ofere nicio perspectivă economică reală României: investițiile americane, dar și exporturile românești în SUA sunt nesemnificative. Este cineva atât de naiv să creadă că în următorii ani acestea vor crește suficient de mult pentru a contrabalansa potențialul economic al europenilor? De facto, prin americanismul exagerat (care este motivat doar de oportunismul în politica internă), clasa politică românească riscă „să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard”.
"Cubanizarea" României?
Zona Mării Negre reprezintă pentru România o cale de acces spre piața globală. Desigur, o primă condiție este lipsa oricărei amenințări militare în zonă. La prima vedere, această umbrelă este oferită de SUA, prin sporirea prezenței în zonă, însă efectul militarizării ar putea fi invers celui scontat. Washingtonul privește zona Mării Negre exclusiv ca pe un teatru de război, fiind total dezinteresat de funcțiile ei comerciale. Or, în condițiile sporirii tensiunilor în această parte a lumii, Marea Neagră riscă să devină tot mai “nefrecventabilă”. Chiar dacă armele, infrastructura americană și trupele vor crea o aparență a “siguranței”, în realitate tot mai puțini ar prefera să navigheze printre rachete și nave de război.
„Pe scenă nu trebuie să apară o pușcă încărcată dacă nimeni nu are de gând să tragă din ea. Nu trebuie să promitem nimic”, spunea dramaturgul rus Anton Cehov. Chiar dacă afirmația se referă la monologurile inutile din piesele de teatru, ideea poate fi extinsă și asupra situației de la Marea Neagră.
Iată de ce adevăratul interes al României ar consta tocmai în demilitarizarea Mării Negre și dezvoltarea dialogului cu marile puteri din zonă: Rusia și Turcia pentru asigurarea neutralității și siguranței în acest spațiu în viitor.
O Românie care participă la tensionarea premeditată a situației, prin lipsa de dialog cu Rusia și sporirea prezenței militare americane, riscă să se autoizoleze și să se sacrifice de dragul unor interese strategice ale SUA, care nu coincid nicidecum cu interesele reale ale statului român.
De ce se automutilează și se sinucide în așa hal România? Răspunsul, probabil, trebuie să-l căutăm în bătăliile din politica internă, care ne amintesc de utilizarea de către boierimea locală a influenței Porții Otomane pentru obținerea tronului, nimic mai mult. România nu percepe SUA ca pe un aliat sau partener, de care ar putea profita în promovarea propriei politici externe în raport cu statele europene și Rusia, ci exclusiv ca pe o putere suzerană care oferă caftanul domniei în schimbul unor cedări strategice sinucigașe.
Chiar dacă nu există o legătură directă, totuși crimele din zona Caracalului, în proximitatea bazei Deveselu, reprezintă un exemplu cum bazele militare, scutul antirachetă nu oferă siguranță omului de rând, societății românești. România are nevoie de comerț, investiții, de protejarea capitalului autohton pentru a ieși din poziția de țară periferică, iar acest lucru nu va fi posibil în condițiile alimentării stării de frică. Nimeni nu-și va dezvolta afacerile pe un poligon militar în care viitorul devine tot mai imprevizibil.
În loc de concluzie
În situația în care se află, România nu își poate permite luxul de a instrumentalizare factorul externe în luptele politice interne. Ieșirea din zona lumii a treia, una periferică a subdezvoltării, va fi posibilă doar printr-o diplomație proactivă care să ia în considerație: evitarea unei conflictualizări cu marile puteri europene, însă cu o promovare activă a propriei agende naționale. România trebuie să-și apere suveranitatea națională, dar să nu uite că se află pe continentul european și tot ce se întâmplă în Europa afectează direct statul român; prezența în procesele integraționiste din Balcani, asumarea rolului de lider regional; promovarea demilitarizării Mării Negre prin menținerea unui dialog activ cu Rusia și Turcia, ceea ce presupune o renunțare la calitatea de “carne de tun” a SUA, aruncată în prima linie a frontului.
Deocamdată, aceste priorități nu se regăsesc pe agenda elitei politice de la București.
