Cazul de la Caracal a devenit un punct care a scos la iveală mai multe vulnerabilități care au fost ignorate în ultimii ani, a deschis ochii la o criză acută de sistem despre care toată clasa politică a preferat să tacă. În noul context, divergențele politice de mahala, campania anticorupție și discuțiile pe marginea legilor justiției devin irelevante. În noile circumstanțe societatea românească și-a dat seama că siguranța a devenit cea mai mare problemă – când orașele de provincie se află sub controlul clanurilor mafiote, oamenii sunt împușcați în plină stradă, iar între 300 și 400 de copii dispar anual fără urmă, în timp ce poliția și serviciile speciale asistă pasiv, discuțiile despre niște probleme care nu vizează direct cetățeanul trec pe planul secund.
România s-a trezit în una din cele mai mari crize de sistem din 1989 încoace și modul de operare a tuturor structurilor de stat în cazul de la Caracal a demonstrat acest lucru. A rămas foarte puțin până la începerea campaniei electorale, iar alegerea noului șef de stat ar trebui să devină teoretic un răspuns la problemele de fond. Statul român nu mai poate fi lăsat pe seama mașinăriei birocratice. Spre deosebire de statele occidentale, pentru România devine foarte periculoasă conservarea actualei stări. Iată de ce în societatea românească se creează o cerere pentru un nou lider, care să redea încrederea cetățenilor în instituțiile de stat, în structurile de forță și ar asigura unitatea clasei politice în jurul unor obiective de interes național.
Pe plan politic, profilul ideal al unui astfel de lider ar fi satisfacera atât a unor așteptări din partea PNL, USR/PLUS, cât și câștigarea simpatiilor din partea susținătorilor PSD. În condițiile României, ar părea ceva ireal, însă anume în situații de criză profundă se manifestă adevărații lideri.
Victoria candidatului uneia dintre taberele politice nu poate deveni o soluție – războiul politic intern, care macină și slăbește statul român, va continua, în ciuda faptului că, teoretic, șeful statului are un rol de arbitru. Cazul lui Iohannis este unul relevant – chiar dacă a promis „să întoarcă țara românilor”, nu a reușit să răspundă funcției de jucător neutru între taberele politice, mandatat de poporul român, promovând o agendă îndreptată deschis împotriva majorității parlamentare și guvernului PSD.
Deocamdată, ofertele care există acum pe piață nu răspund acestor deziderate – toți concurenții sunt adepții paradigmei războiului intern. “Luptătorii cu statul paralel” și “luptătorii cu ciuma roșie” se îndepărtează în egală măsură de adevăratele probleme ale cetățeanului, care se simte tot mai mult într-un „sat fără câini”, în timp ce „boierii la București” petrec în „dezbateri politico-filosofice”.
Sunt departe a trata criza de sistem din România în termeni apocaliptici și nu susțin afirmații despre "statul eșuat". Orice criză este un prilej de reevaluare a unor capacități, de eliminare a vulnerabilităților. Cert este că România nu poate fi resetată de actualii actori politici. E nevoie de o injecție puternică din afara spațiului politic actual, un alt punct de vedere asupra situației interne. Cu adevărat, societatea românească se află într-un impas care amintește de Rusia anului 1999, așa cum menționa într-un editorial și Dragoș Dumitriu. Întrebarea este dacă România, clasa politică și societatea românească vor fi suficient de mature și capabile să identifice un lider de talia lui Putin, care să restabilească un echilibru intern, să redea speranța cetățenilor în ziua de mâine și să insufle românilor un sentiment de mândrie față de propria lor țară.
