Sondajul realizat la comanda celor de la Știri pe Surse, conform căruia mai puțin de o treime dintre români (27 la sută) consideră că unirea României și Republicii Moldova este necesară sau foarte necesară, a demonstrat ceea ce este vizibil chiar și la o analiză superficială a discursurilor publice și conținutul producției media românești. În societatea românească nu există o cerere pentru un astfel de proiect politic, iar spațiul public este ocupat de cu totul alte subiecte cu o prioritate mai înaltă: corupție și DNA, PSD și proteste #rezist, autostrăzile, salariile și pensiile etc. Chiar și o telenovelă turcească este în stare să bată cu ușurință la audiență orice emisiune cu tente unioniste sau patriotice.
Orice idee are diferite niveluri de aderență: începând cu un fanatism absolut, moderație și terminând cu o relativă indiferență. Cifra de 27 la sută din ultimul sondaj scoate la iveală faptul că în pofida unei aprecieri generale pozitive a ideii, în contextul actual al societății românești, cea mai mare parte a susținătorilor se află în segmentul cuprins între moderație și detașare.
Indiscutabil, ideea unificării națiunii române a fost și va rămâne o parte a mitologiei constituirii statului național modern, pentru care orice critică și contestare este echivalentă cu negarea statalității, exact așa cum victoria asupra Germaniei lui Hitler a fost una fundamentală pentru mitologia URSS și pentru mitologia Rusiei contemporane. De ce totuși o idee care a stat la baza formării națiunii moderne românești astăzi nu este în stare să anime sufletul colectiv?
Dacă în anumite perioade ale istoriei exista un anumit entuziasm și o dominantă pentru marile proiecte istorice, astăzi este suficient să butonezi telecomanda pentru a te convinge că o bună parte a dezbaterilor, o bună parte a conținutului materialelor din presă nu ating nici pe aproape subiectul "unificării".
Telespectatorul sau alegătorul român este preocupat într-o măsură mai mare de problemele de supraviețuire zilnică, chiar dacă la nivel declarativ, în linii mari, este dispus să susțină orice „proiect patriotic" atunci când este întrebat. Cu toate acestea, nu există o cerere pentru „unionism" pentru că în spatele acestuia lipsește o ofertă socio-economică, politică și geopolitică concretă și cel mai important — lideri carismatici, cu o autoritate de nezdruncinat, asupra cărora nu ar plana suspiciuni de corupție. E un lucru vital, pentru că personalitatea precedă orice idee. Fără toate acestea, orice mesaj legat de unire este un populism vecin cu infantilismul politic redus la nostalgie după un moment al trecutului istoric.
Lipsa liderilor de dimensiunea lui Orban, Erdogan, Putin
Nu aș vrea să sugerez că problema constă în influența presei, în nivelul de cultură sau în "slaba informare" a populației. Mai curând, problema e în lipsa unei elite naționale, în lipsa unui lider providențial, de dimensiunea lui Orban, Erdogan sau Putin, cel puțin, unuia capabil să propună un proiect național de dimensiuni naționale și geopolitice, care ar fi în stare să mobilizeze toate segmentele populației. Orice idee mobilizatoare se sprijină pe mari personalități, iar lipsa oricăror figuri mărețe aruncă masele în prada unei existente anemice și de rutină (așa cum se prezintă astăzi societatea românească), fie ea și democratică. Nici chiar printre actualii lideri ai "curentului unionist" nu se întrevăd personalități politice marcante care ar fi în stare să se impună la nivel național. Faptul că unul din cei mai nepopulari politicieni din România, Traian Băsescu, și-a însușit discursul politic unionist pe ambele maluri ale Prutului, din contul căruia încearcă în mod disperat să acumuleze un capital de imagine și să-și albească biografia politică, arată cât de triste sunt "perspectivele" ideii de unire la această etapă: cea de detergent pentru politicieni murdari și lipsiți de mesaj sau o pistă de lansare pentru niște pitici lipsiți de calități personale.
Faptul că România este a doua țară din lume (după Siria) la capitolul ritmurilor de creștere a diasporei ne vorbește mult despre o criză identitară profundă prin care trece societatea românească. În aceste condiții, ce ofertă au unioniștii pentru edificarea unei țări în care românii ar arde de dorință să revină? Simpla extindere a suprafeței geografice? Deocamdată, în spațiul românesc se simte o anemie generală, românul nu se mai identifică organic cu țara sa și nici cu „elita națională", nu simte prezența unui nucleu sau a unei axe față de care s-ar putea atașa emoțional, renunțând pentru o clipă la pragmatismul său individualist. Mișcările sunt produse de mari personalități, nu de mase anonime, indiferent de nivelul lor de culturalizare sau informare. Anume din aceste motive astăzi modelul politic „iliberal", pe care îl oferă Ungaria și Polonia (prezentate drept niște regimuri "autoritare"), ca o sursă de inspirație pentru o renaștere națională, devine tot mai ispititor pentru români, în ciuda diabolizării acestor două țări în presa românească.
Desigur, patriotismul nostalgic de sărbători, cu ocazia cărora se invocă diverse "momente glorioase ale istoriei", se scoate tricolorul la poartă și se dansează hora în costume populare, sunt frumoase, însă acestea nu au nicio legătură cu realitățile politice curente, nu sunt în stare să producă un fior necesar unei mobilizări totale pentru realizarea unei misiuni istorice. Manifestările culturii populare, reduse la exponate de muzeu sau festivaluri etno-folclorice, sunt golite de substanță, de acea dimensiune spirituală și etico-morală care ne-a definit pe parcursul istoriei, nu mai conțin germenele din care s-ar face o proiecție a viitorului. Atunci când știi cu siguranța care sunt valorile care te definesc ca persoană colectivă (nu ca un individ universal și abstract) și care sunt amenințările în adresa identității tale, ești în stare să-ți definești calea spre viitor. Or, într-o Românie pentru care unicul vector al dezvoltării este relativismul valoric, miștocăreala și manelismul, provincialismul și dizolvarea într-o ordine unipolară sau în niște "State Unite ale Europei", adică renunțarea la orice ființă națională, nici nu poate fi vorba de vreo perspectivă istorică reală.
Din păcate, unicul politician care a vorbit despre necesitatea elaborării unui proiect național a fost Klaus Iohannis, însă judecând după discursurile publice lansate cu diverse ocazii, se pare că acesta nu va reuși să depășească clișeele globaliste și neoliberale devenite un standard pentru ideologia mainstream.
"Unionismul euro-atlantist" sau un „proiect națională fără români"
Un alt motiv pentru care unionismul este mort ca idee e monopolizarea lui și ruperea de orice context național de către cei care îl folosesc drept portavoce propagandistică a rusofobiei, în favoarea expansiunii NATO și UE spre Est. Dacă unirea din 1859 era asociată cu proiectul creării unui stat modern românesc centralizat, opus provincialismului medieval, unirea 1918 era asociată cu o opoziție față de pericolul comunist și reforma agrară. Actualul unionism nu doar duce lipsa unui proiect național, dar este asociat mai curând cu niște proiecte geopolitice străine de interesele naționale românești.
Acest lucru a devenit vizibil în contextul crizei din Ucraina sau în tentativele de stigmatizare a oricărei tentative a Bucureștiului de stabilire a unui dialog cu Federația Rusă sau cu oricare alte mari puteri considerate ostile lumii nord-atlantice sau Bruxellesului. Orice poziție cu adevărat identitară și suverană, orice suspiciune de protecționism sau critică față de rolul rezervat României în actuala ordine continentală și mondială, care se sustrage monopolului discursului euro-atlantist, este blamat, iar politicienilor care încearcă să evadeze din această "cămașă de forță" i se atribuie în regim automat stigmatul "omul Moscovei", urmat de excluderea din spațiul public și asasinare morală. Dacă apărarea suveranității României a ajuns să fie echivalată cu o "trădare națională", de ce ar trebui să ne mai mirăm că românul de rând a ales calea pribegiei și dragostei față de țară la distanță? Ideea națională românească poate fi revitalizată doar atunci când aceasta va reuși să iasă din chingile propagandiștilor neoliberali, revenind în matca ei civilizațională firească — a civilizației românești, ca expresie a post-bizantismului, a romanității orientale și a ortodoxiei.
Până atunci, pentru românul de rând (cetățean european) "unirea" nu reprezintă o prioritate pentru că nu are deocamdată o țară la care ar vrea să unească ceva. Nimeni nu are de gând să moară în numele unor idealuri enunțate de NATO și UE, cu atât mai mult pentru o țară care suferă de un sindrom suicidal. La ce i-ar servi unui om fără picioare o pereche de pantofi?
Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacției Sputnik.
