CHIȘINĂU, 2 nov – Sputnik, Octavian Racu. Așa cum observa și Mihai Eminescu, occidentalizarea românilor a fost una mai curând de suprafață, și a atins doar elitele care mereu au încercat să contrasteze cu neamul din care au ieșit, rușinându-se de “barbaria” lui în raport cu „delicatețele modei de la Paris”.
Istoria modernă scrisă a României este cea a unor forme fără fond, a unei pături superpuse care și-a avut o biografie paralelă cu neamul – revoluții, partide, reforme etc., istoria nescrisă a națiunii române este cea a țăranului român care a continuat să trăiască în universul Tradiției ancestrale, conform rânduielilor care i-au definit rostul existenței. În pofida schimbărilor de fațadă, românul s-a ambiționat să rămână român și anume prin rezistența sa față de înrâuririle occidentului a reușit să-și salveze identitatea. Imperiilor cu care ne-am învecinat nu le-a stat niciodată în putere să ne șteargă profilul identitar pentru că au țintit doar libertățile politice. Adevărata luptă pentru sufletul românesc s-a dus întotdeauna cu Occidentul exclusivist și colonizator, cruciat, catolico-protestant, ”progresist” și ”revoluționar”, care asemenea unui cancer încearcă să atace țesuturile, pentru a provoca moartea oricărui organism național. Românul e român doar pentru că nu s-a lăsat integrat și dezintegrat cu desăvârșire în “spațiul european”, nu și-a “franțuzit” sau “americanizat” ființa.
Nu Vestul a creat statul român, așa cum deseori se afirmă, el s-a născut în ciuda tuturor eforturilor europenilor de a ne conserva aici ca o colonie prin convertirea statului dintr-un instrument de apărare a națiunii într-un instrument de subjugare a națiunii. România profundă a existat și până la crearea statului modern, iar statul național s-a născut în momentul în care a fost exprimată clar “dorința de a fi”, iar o astfel de dorință nu poate fi inoculată din afară. E suficient să ne amintim ambiția de a făuri un stat unitar în 1859, în ciuda dorinței Apusului de a menține aici o confederație ușor manipulabilă.
În “Manifestul Revoluției Naționale” din 1935, care este semnat și de marele filosof român, Petre Țuțea, este sesizat foarte bine acest adevăr “Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român”.
Astăzi, uitându-ne în jur putem spune că tot ce a mai rămas astăzi românesc în noi se datorează exclusiv instinctului de autoconservare, într-o lume care tinde tot mai mult să se plieze pe calapodul universalismului Vestic. Suntem și vom fi români atât timp cât vom fi anti-occidentali în suflet, atașați de rădăcinile noastre Răsăritene spre care privesc icoanele și altarele noastre. “Lucoarea vine de la Răsărit”, spunea mitropolitul Dosoftei, iar sensul acestei afirmații nu trebuie înțeles nicidecum geopolitic, ci metafizic.
Iată de ce nu pot să fiu de acord cu ideea că „lumea românească” ar trebui să fie o punte între Occident și Orient. Greșim amar atunci când încercăm să definim rostul nostru doar prin raportarea la niște spații abstracte, de parcă nu am dispune de propria esență, de un ADN unic. De altfel, astăzi Occidentul nu mai are o delimitare strict geografică, ci este mai curând un mod de a fi, un mod de a privi lumea, un construct ideologic. Orientarea spre Apus presupune superficialitate și dezintegrare, e un tărâm întunecat, unde Soarele își ascunde lumina. Orientarea spre Răsărit presupune îndreptarea privirii spre lumina interioară, spre recunoașterea propriului chip irepetabil, care reprezintă o valoare în sine – românitatea noastră.
Suntem un popor al Răsăritului, așa cum afirma și Nae Ionescu, în ciuda faptului că în ultimii ani s-a tot încercat altoirea unui sentiment de jenă față de identitatea noastră.
Cât timp vom fi prizonieri ai acestui complex de inferioritate, inoculat premeditat, picătură cu picătură, nu vom reuși niciodată să ridicăm capul sus.
Pașoptiștii, revoluționarii care au încercat să rupă orice legătură cu „România profundă”
În lucrarea sa “Istoria Partidelor Politice în România” Alexandr Xenopol menționează un moment interesant: în anul 1804, la curtea domnească ajunge o scrisoare anonimă (probabil, al unui mic boiernaș), care reprezenta de-a dreptul un manifest politic liberal, la modă în acele vremuri în toată Europa. Textul documentului scoate din sărite protipendada în așa măsură, încât scrisoarea este adusă de Mitropolit în Divanul boieresc, unde este dezbătută îndelung. În cele din urmă, boierii alcătuiesc și adoptă o anaforă de 7 pagini, prin care se aduce un răspuns “învinuirilor aduse”.
Din păcate, potrivit lui Xenopol, textul scrisorii anonime nu a ajuns până în zilele noastre, însă, judecând după răspunsul oficial al Divanului, putem presupune că este vorba de principiile revoluției franceze: “au ajuns într-atât de mare nesimțire dobitocească, încât fac pomenire arătătoare de un cuget al nesupunerii franțozești, cutezând a zice și către stăpân cuvinte de îngrozire, cu chipul acesta că, că de nu se vor împlini fără prelungirile voințele lor, se vor ridica cu toții”. Domnitorul Moldovei, se declară solidar cu Divanul boierilor, hotărând că “netrebnicul izvoditor scârbavnicei scrisori purtătoare de ocarnica bârfire să se pedepsească după măsura cugetării sale, către care s-a alunecat din împuținarea minții și din fireasca răutatea sa”.
Nu era vorba doar de o reacție a boierimei la spiritul revoluționar al timpului, dar și o reacție la extinderea acelei ideologii prin care se definește Occidentul de astăzi.
Pașoptiștii au fost prima generație a românilor care a îmbrățișat cultura occidentală, rupând orice legătură cu predecesorii lor. Chiar și unul dintre cei mai de vază reprezentanți ai acestei tinerimi, basarabeanul Alecu Russo, sesizează această ruptură radicală în „Studie moldovană”: „Ochii și gândul părinților se învârteau la Răsărit, ai noștri sunt țintiți spre Apus, deosebire de la cer până la pământ”.
Moda occidentală nu a fost acceptată imediat de elita de atunci a Moldovei. Chiar și portul european, potrivit lui Russo, era privit de români cu ironie: “Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societățile, fu întâi rușinoasă, râsă, hulită și batjocorită. Cel întâi român care și-a schimbat hainele pe un frac și o pălărie a fost multă vreme pentru curțile boierești din Iași și din București un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândașii și țiganii s-ar fi rușinat să-și ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-și bărbile mari și tufoase după rang și cin, strigau: "Măi neamțule!..." cu un haz nespus”. De altfel, în perioada despre care scrie autorul, termenul de „neamț”, atribuit oricărei persoane purtătoare a culturii occidentale, avea un sens peiorativ, alături de cel de “bonjourist”.
“Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuți sub generala denumire de nemți, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropșiți”, spune Russo.
Ceea ce a numit mai târziu Mihai Eminescu în publicistica lui “forme fără fond”, le sesizează și Russo într-un verdict final în care se simt notele unui unei persoane nostalgice, aflate la o etapă a maturizării intelectuale, deziluzionate de idealismul revoluționar al tinereții zbuciumate ce s-a lăsat ispitită de un liberalism și cosmopolitism militant:
“Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o țară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaște; străinătatea se oploșește între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câștigăm în propășiri, cu atâta pierdem în relațiile private”.
Totuși, Russo nu are întru totul dreptate – această înstrăinare a atins doar intelectualitatea și burghezimea - un segment îngust al clasei dominante, cuibărit în lumea urbană, fără a reuși să se infiltreze în adâncul ființei poporului. Probabil, ruptura între cei de sus și cei de jos, marea tragedie a ultimelor secole, se datorează anume acestei transformări a elitei guvernante într-un corp străin (surogat occidental), într-o pătură superpusă, surdă și oarbă la vibrațiile poporului, în schimb, docilă față de orice patron din afară.
Mai târziu, Eminescu avea să constate cu amărăciune efectele acestei operațiuni de schilodire a națiunii:
„Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noastre nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
Românii parte a spațiului european anti-occidental
Ultimul studiu realizat de instituția americană PEW Research scoate în evidență linia de demarcație între cele două Europe, care împărtășesc sisteme de valori diametral opuse. În special, sondajul se axează pe așa subiecte precum deschiderea față de imigranții musulmani, raportul între religie și identitate națională, nivelul de acceptare a căsătoriilor între persoane de același sex și nivelul de apreciere a culturii naționale în raport cu cele străine.
În contextul unei perioade destul de complicate pentru existența Uniunii Europene: disensiunile pe subiectul migrației, justiției, a politicii externe, bugetului comunitar și chiar a modului de funcționare a UE, aceste markere pot juca un rol esențial în creșterea prăpastiei între Europa de Vest și cea de Est.
Astfel, printre țările cele mai deschise față de imigranții musulmani sunt: Olanda – 88 la sută, Danemarca – 81 la sută, Suedia – 80 la sută, Belgia – 77 la sută, Spania – 74 la sută, Portugalia – 70 la sută.
Oricât ar părea de straniu, la polul opus se află preponderent statele din Europa Centrală și de Est, care sunt afectate într-o măsură mai mică de “invazia musulmană”: Cehia – 22 la sută, Lituania – 16 la sută, Letonia – 19 la sută, Ungaria – 21 la sută, Estonia – 25 la sută și România – 29 la sută.
Nivelul de aprobare a căsătoriilor între persoane de același sex tabloul este aproximativ același: Cei mai favorabili sunt cei din Suedia – 88 la sută, Olanda și Danemarca – 86 la sută, Belgia – 82 la sută, Marea Britanie și Spania – 77 la sută. La polul opus se află, iarăși, statele din Europa Centrală și de Est: Lituania – 12 la sută, Letonia – 16 la sută, Bulgaria – 18 la sută, Estonia – 23 la sută, România – 26 la sută, Ungaria – 27 la sută, Croația – 31 la sută, Polonia - 32 la sută.
Studiul mai evidențiază și tendința de a asocia identitatea religioasă cu cea națională – peste o jumătate din locuitorii Europei Centrale și de Est au declarat că a fi creștin (catolic, ortodox sau luteran) este foarte important pentru a fi „un adevărat lituanian”, “un adevărat polonez” etc. În România și Bulgaria această tendință este mult mai accentuată: 74 la sută din români, respective 66 la sută din bulgari consideră că este “foarte important” sau “oarecum important” să fii creștin pentru asumarea identității naționale.
Pe de altă parte, în majoritatea statelor din Europa de Vest respondenții au declarat că religia nu este importantă pentru identitatea națională. Aici e paradoxal faptul că în majoritatea statelor din Europa de Nord, cel puțin, religia se bucură de un statut mult mai înalt decât în Europa de Est: în Norvegia, Danemarca, Islanda, Finlanda și Marea Britanie există instituția “religiei oficiale” sau “religiei naționale”.
În Norvegia și Danemarca, state în care rolul primar al creștinismului este menționat în constituție, regii aparțin în mod obligatoriu cultului luteran, fiind considerați “capi ai bisericii”, iar în Islanda, cu un regim republican de guvernare, președintele țării este și cap al bisericii. În Marea Britanie, biserica anglicană este o parte inseparabilă a statului, iar canoanele bisericești sunt parte a sistemului juridic al țării.
Unica țară din spațiul Estic, unde rolul primar al creștinismului a fost recunoscut de stat este Grecia. În România, spre exemplu, Biserica Ortodoxă Română nu se bucură de un statut special în raport cu celelalte culte, iar în Constituția națională lipsește orice referință la creștinism în calitate de element definitoriu al identității naționale.
Sentimentul superiorității propriei culturi naționale este mai accentuat în Europa de Est decât în cea de Vest: 89 la sută din greci, 69 la sută din bulgari, 66 la sută din români, 55 la sută din polonezi și cehi își consideră cultura națională superioară celorlalte. De fapt, în cazul dat nu este vorba atât de supraaprecierea propriei culturi naționale în raport cu altele, cât de un atașament profund față de elementele care definesc identitatea etnică, în timp ce în Occident accentul este pus mai curând pe ideologia drepturilor și libertăților individuale, în dauna oricăror “elemente arhaice” care au definit de-a lungul secolelor criteriul deslușirii binelui și răului.
Atașamentul față de identitatea românească presupune capacitate de a face o distincție clară între bine și rău, pornind de la experiența generațiilor anterioare și spiritualitatea noastră creștin-ortodoxă.
În Vest această măsură a fost pierdută: în Europa Centrală și de Est numărul persoanelor care se identifică drept creștini este mult mai mare decât în Europa de Vest: 98 la sută din români se declară creștini, comparativ cu 71 la sută din nemți sau 66 la sută din spanioli. Rolul religiei în viața cotidiană este apreciat diferit în Vest și Est: spre exemplu, doar 11 la sută din nemți și 10 la sută din britanici au declarat că religia este importantă în viața lor, în timp ce în Grecia această cifră se ridică la 55 la sută, iar în România – 50 la sută.
Chiar dacă românii sunt mânați spre Occident, cu sufletul ei rămân în Orient
Într-un alt studiu realizat de același PEW Research, românii par orientați cultural și religioși mai curând spre Rusia: 52 la sută din români sunt de părere că este nevoie de o Rusie puternică care ar contrabalansa influența occidentală, iar 65 la sută din români sunt de părere că Rusia trebuie să protejeze creștinii ortodocși din întreaga lume. În plus, 68 la sută din români cred că există un război de valori cu Occidentul. Cu alte cuvinte, în societatea românească există o conștientizare foarte clară a prăpastiei între sistem de valori identitare românești și acel sistem de valori pe care îl împărtășește Vestul.
La 29 de ani de la căderea Cortinei de Fier, țările proaspăt ieșite din lagărul socialist nu mai simt acel entuziasm pentru cultura occidentală care a existat la începutul anilor 90. Coca-Cola, guma de mestecat, blugii, pizza și hamburgerii nu mai reprezintă niște produse exotice, asociate cu un trai prosper, ci au devenit niște banalități cotidiene. Mai mult decât atât, accesibil și tangibil, Occidentul și-a pierdut atractivitatea de odinioară, când era un „fruct oprit” în Europa de Est.
Astfel, în pofida tuturor așteptărilor, est-europenii nu s-au grăbit să se sincronizeze cu evoluțiile socio-culturale din Europa de Vest.
Se pare că nici migrația românilor pe piața de muncă din Occident nu a avut un impact semnificativ asupra mentalității lor. Merită menționată participarea activă a românilor din diasporă la referendumul pentru definirea căsătoriei în Constituție (121 118 de votanți), care, în ciuda unei apatii în țară, a depășit cifra românilor din diasporă care au votat la alegerile parlamentare din 2016 (106 038 de alegători).
“Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”, e o descriere a lui Mihai Eminescu a unei realități din perioada lui, rămasă valabilă și pentru vremurile noastre. E vorba de o realitate pe care nu o putem accepta decât cu prețul unui suicid colectiv.
Românii a fost mereu profund anti-occidentali pentru că structura sufletului românesc nu poate consona cu universul interior al civilizației vestice, fie că e vorba de expansiunea catolicismului, protestantismului, ideologiilor modernității. Anume din acest motiv organismul românesc nu a fost în stare să asimileze ideile comuniste – una din cele mai radicale manifestări ale occidentalismului în spațiul estic. Anti-occidentalismul nostru nu este un moft sau o negare sterilă, cu atât mai mult o fobie față de ceva – e doar o formă de manifestare a voinței noastre de continuitate în istorie.
Astăzi, în pofida tuturor tentativelor de a integra românimea într-un spațiu al non-valorilor și relativismului, poporul român își manifestă rezistența, deocamdată, prin tăcere și ignorare. Anti-occidentalismul românesc nu are nevoie neapărat de o manifestare explicită, prin revolte, alegeri, partide sau referendumuri. Țăranul trece peste toate tentativele de inginerie socială prin tăcere și bășcălie și atât timp cât va exista reacția firească a organismului nostru la orice încercări de a ne dizolva în Babilonul contemporan.