Europa face o nouă încercare de a-și împinge granițele spre est

Uniunea Europeană a decis să acorde Ucrainei statutul de candidat la membru al UE. A fost nevoie de un efort serios pentru ca toate cele 27 de țări să fie de acord cu acest lucru, deși este clar că candidatura nu garantează intrarea ulterioară în Uniunea Europeană.

Este suficient să privim exemplul de aproape un sfert de secol al Turciei. În plus, se poate afirma cu încredere că Ucraina nu va deveni niciodată parte a UE. Până de curând, acest lucru era clar chiar și pentru majoritatea elitelor europene.

Dar acum acestea pretind că trebuie să sprijine politic și moral „Ucraina eroică care rezistă agresiunii ruse”, iar acordarea statutului de candidat (chiar cu multe rezerve că drumul către UE va dura decenii) va fi gestul potrivit. Și un semnal către Moscova: acesta este teritoriul nostru potențial, retrageți-vă din el, ne anunțăm drepturile asupra lui. Dar tocmai acesta este motivul principal pentru tot ceea ce se întâmplă în Ucraina - pretențiile Europei și ale Occidentului asupra unor lucruri străine.

Deși Vladimir Putin a vorbit recent la forumul de la Sankt Petersburg mai mult decât distant despre acordarea Ucrainei statutului de candidat - el spunând că „nu este treaba noastră”, pentru că acesta nu este un bloc militar - este clar că Rusia este departe de a fi indiferentă față de pretențiile Europei asupra țării Independente. Mai mult, pregătirea pentru semnarea unui acord de asociere între UE și Ucraina a devenit ultima picătură care a revărsat bolul echilibrului ucrainean între Europa și Rusia. În toamna lui 2013, Putin a trebuit să-l convingă pe Ianukovici să amâne semnarea acordului de asociere și totul a început: Maidan, lovitura de stat, Crimeea și Donbas. Acordul de asociere, de altfel, a fost semnat de noul guvern în martie 2014 (partea economică - în iunie), adică s-au grăbit să marcheze „alegerea europeană”.

În același timp, nimeni nu avea de gând să accepte Ucraina în UE - și nu pentru că nu era pregătită la unul sau alt indicator. Motivul principal a fost și rămâne un singur lucru: Europa înțelege că Ucraina este a străină. O civilizație străină, un spațiu geopolitic străin și nu doar străin, ci o parte a ceva străin. Adică, desigur, Europa nu ar fi împotrivă să includă în sfera sa de influență (nu ca parte componentă - aceasta este o chestiune a viitorului îndepărtat) o parte a lumii ruse, dar nu prin decuparea de la Rusia și chiar cu atât mai mult un război cu ea. Ce s-a schimbat în ultimele patru luni care au trecut de la începutul operațiunii militare speciale?

Oare nu s-a convins Europa că Rusia vine întotdeauna să-și ea ce-i aparține? Oare rezistența actualului stat ucrainean a stârnit și apetitul - speranțele de a învinge Rusia nu sunt pur propagandistice, ci chiar reale? Și Europa crede în capacitatea sa nu numai de a păstra Ucraina în forma sa actuală, ci și de a o smulge pentru totdeauna de la Rusia, de a asigura schimbarea granițelor Europei și a lumii rusești? Mai putem înțelege când polonezii visează la asta cu eternul lor complex de inferioritate în fața rudei lor mai în vârstă slavă, dar cum pot europenii de vest, germanii și francezii, care s-au convins în mod repetat de inutilitatea încercării de a muta granița Europei către la est, să spere la asta?

Toate aceste întrebări ar avea o importanță fundamentală dacă ar fi cineva care să le pună, dar Europa de astăzi nu le poate răspunde. Când, după cel de-al Doilea Război Mondial, principalul popor al continentului, germanii, și-a pierdut suveranitatea geopolitică și ideatică, Europa a devenit ostaticul intereselor - controlul anglo-saxon asupra sa își schimba formele și puterea, dar rămânea principalul factor determinant al cursului ei. Dependența geopolitică — militară și ideologică — nu lasă Europei dreptul de a face o alegere cu adevărat independentă, deși munca de creare a Uniunii Europene ar putea duce mai devreme sau mai târziu la restabilirea suveranității Lumii Vechi, deși la nivelul continental, nu de stat.

O astfel de Europă suverană ar putea avea loc doar în prezența unor relații neostile și chiar mai bune (pentru ea) de bună vecinătate cu Rusia, care nu pot fi pur și simplu ignorate și cu atât mai mult izolate de Europa. Toți strategii europeni rezonabili au înțeles acest lucru, chiar și cei care s-au ocupat de Uniunea Sovietică, care în Occident era reprezentată ca o putere cu înclinații hegemonice. Dar URSS a câștigat controlul asupra Europei de Est nu din cauza obiectivelor sale comuniste, ci după ce a respins un atac mortal al unei „Europei unite”.

Iar după prăbușirea Uniunii și plecarea Rusiei din Europa de Est, nimic nu a împiedicat-o să construiască relații normale reciproc avantajoase – cu condiția ca europenii să respecte o singură condiție. Nu percepe prăbușirea Rusiei istorice, URSS ca o victorie asupra ei și nu încerca să reconsidere granițele Europei și ale lumii rusești. A existat vreo șansă pentru asta? Da, dar numai dacă Europa ar fi fost independentă. Dar, vai, controlul atlantic (nu doar prin NATO, ci și prin cadrele pro-atlantice din UE) s-a dovedit a fi mai puternic decât sentimentele memoriei naționale și interesele naționale ale europenilor.

Drept urmare, UE a fost impusă să-și marcheze pretențiile față de Ucraina și să intre într-un război cu Rusia pe teritoriul său. Acest lucru a distrus relațiile ruso-europene - și ce va obține Europa pentru asta? Ucraina sau rămășițele ei? Nu, Rusia nu va permite acest lucru, pentru că înțelege perfect că UE devine un paravan pentru jocul anglo-saxon împotriva Moscovei.

Poate că UE își va întări măcar unitatea prin mișcarea împotriva „amenințării ruse”? Dar această unitate nu se poate sprijini mult timp pe frica față de Rusia - de îndată ce începe să scadă și țările vest-europene încearcă să îmbunătățească relațiile cu Rusia (fără rusofilie - doar afaceri), ele vor începe imediat să fie zdrobite de elementele rusofobe din UE (sprijinite de anglo-saxoni). Mai mult, vor pune presiune nu doar pe tema rusă, ci și pe principiile integrării europene.

Și cea mai importantă întrebare: de ce ar trebui Europa să pretindă la Ucraina dacă practic nu există nicio șansă să o obțină? Joe Biden a declarat marți că „la un moment dat se va transforma într-un joc de așteptări – în ceea ce privește ceea ce pot îndura rușii și la ce va fi pregătită să îndure Europa”. Dar aici nu există intrigi, pentru că mizele sunt fundamental diferite. Rusia își întoarce ce e al său, în timp ce Europa joacă jocul altcuiva (și înțelege asta), în timp ce pretinde la ceva străin (în afară de asta, nefiind sigură că îl va primi). Cine în această situație este gata să îndure mai mult, cine este gata să meargă până la capăt? Dacă Europa nu vrea sau nu poate să răspundă sincer la această întrebare pentru ea însăși, atunci pur și simplu nu este nimic de discutat cu ea.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu poziția redacției Sputnik

Editorial pentru RIA Novosti