ÎPS Teodosie al Tomisului despre președintele Vladimir Putin

În plină propagandă rusofobă și anti-Putin, ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, surprinde din nou spunând părerea sa despre președintele Rusiei.

BUCUREȘTI, 9 feb - Sputnik. Fără să comenteze evenimentele politice sau criza din Ucraina, înaltul ierarh ortodox a vorbit despre Vladimir Putin dar și despre asocierea facilă făcută de propagandă, între comunism și Rusia.

”Domnul Putin, care este atât de vehiculat în zilele acestea și văzut atât de negru, nu-i negru cum îl prezintă lumea”, a declarat ÎPS Teodosie în cadrul emisiunii la care participă săptămânal la Radio Dobrogea.

”Am spus-o și o spun fără frică și fără nicio ezitare: este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte și la Ierusalim. În țara sa, și Putin, și Medvedev, sunt ctitori. Și am fost pe urmele lor în excursie și m-am minunat câtă jertfă au făcut.”

Arhiepiscopul a mai atras atenția asupra unui aspect important. Există o dimensiune a propagandei rusofobe și Putinofobe care leagă Rusia și ceea ce este rusesc de amintirea tragică a comunismului.

Comunismul ca ideologie, atrage atenția ÎPS Teodosie, nu e un produs rusesc. Marx și Engels, părinții comunismului erau intelectuali germani, formați la marile universități ale Occidentului și care și-au scris opera și au pus bazele ideologiei comuniste, la Paris și Londra, nu la Moscova și Sankt Petersburg.

Această asociere facilă a fost subliniată și de marele gânditor și disident rus anticomunist, Alexandr Soljenițin, care atrăgea atenția încă din anii războiului rece, că demonizarea facilă a Rusiei, prin identificarea cu regimul comunist este nu doar o dovadă de incultură, dar și foarte periculoasă.

Retorica antirusă și rusofobia în România

Rusofobia este printre cele mai vizibile caracteristici ale discursului oficial al României din ultimele două decenii, așa cum se reflectă el în discursuri și luări de poziție publice, dar și în presa mainstream.

Însă rusofobia sau rusofilia sunt false teme. Propaganda rusofobă nu este un impediment pentru rusofilie. Din păcate, este un impediment pentru românofilie.

Dragostea față de poporul român, față de libertatea sa, față de valorile sale creștine, față de umorul și simțămintele sale, multe ”incorecte politic”, dar justificate de viață: iată adevăratul adversar al propagandei rusofobe.

Există o frumoasă istorie româno-rusă

Istoria relațiilor dintre români și ruși este o istorie complexă, care se întinde de-a lungul multor secole, având parte de lumini și umbre. Cum ar fi putut fi altfel?

Umbrele istorice ale relației dintre români și ruși par, cel puțin în politica oficială din România, să fie cele care contează în definirea relațiilor dintre cele două state. Pur și simplu politica estică românească este marcată de o falsă dar întunecată memorie istorică, a neprieteniei dintre ruși și români.

Desigur, lucrurile sunt mult mai nuanțate și oricând se poate scrie, foarte obiectiv și argumentat, o istorie a prieteniei româno- rusești, de-a lungul istoriei. La fel cum se poate prezenta influența pozitivă asupra Rusiei în istoria modernă a României. Tot ce trebuie este ca istoricii să aibă voința de a înfrunta corectitudinea politică a discursului oficial al statului român din ultimi ani: una esențialmente rusofobă.

România ultimilor decenii a preferat să uite aproape complet de personalitatea uriașă a lui Dimitrie Cantemir, eruditul principe moldovean, compozitor otoman și savant rus. Despre fiul său, marele poet rus Antioh Cantemir, nu se știe nimic.

Uitată este și amintirea lui Nicolae Milescu Spătaru, boierul erudit, care a tradus Vechiul Testament, ajuns ca ambasador al țarilor, la curtea împăraților chinezi.

Am avut parte de petiții și inițiative civice de schimbare a numelui străzii Kiseleff, pentru că era vorba de un ....rus. Desigur, e vorba de un rus, contele Pavel Kiseleff, căruia Principatele Române îi datorează primul regim constituțional.

Am văzut proteste rușinoase față de prezența ambasadorului Rusiei la mausoleul de la Mărășești, la comemorarea a 100 de ani de la bătălie. Aceasta pentru că s-a făcut uitat că la Mărășești, alături de curajoșii soldați români și-au vărsat sângele, pentru a apăra ce mai rămăsese atunci din România liberă, bravi soldați ruși.

De asemenea, uităm că francofonia cu care ne lăudăm, este o influență rusească. Ofițerii și consulii ruși au adus în saloanele de la Iași și București nu doar limba ci și marea cultură și literatură franceză, stârnind în sufletele fiilor de boieri orientali, în șalvari, caftan și ișlic, pasiunea pentru Paris și Franța.

Rusofobia ca pretext politic

De asemenea, rusofobia a devenit un pretext pentru a încerca să se împiedice orice formă de discurs alternativ la propaganda oficială. Ce nu e conform cu narațiunea oficială primește foarte repede și facil eticheta de ”propagandă rusească”, pentru a se încerca invalidarea sa.

Și astfel întreaga opoziție la ideologiile progresiste promovate de guvernele occidentale este considerată ”propagandă rusească”. Orice discurs euro-sceptic și suveranist este considerat ”propagandă rusească”. Orice discurs pacifist, care denunță politica agresivă și terorismul de stat al NATO și al SUA (se împlinesc 2 ani de când, într-o acțiune teroristă, forțele americane au ucis un înalt oficial iranian), este denunțat repede ca ”propagandă rusească”.

Pur și simplu a critica, a spune lucrurilor pe nume, a fi neconform cu linia oficială, este denunțat ca acțiune rusească. Pentru o clasă politică tot mai redusă intelectual și lipsită de dragoste de țară, rusofobia pare să fi devenit un înlocuitor de patriotism.

Rațiunea este însă una perversă. Servitutea față de actualii ”parteneri strategici”, faptul că România a devenit tot mai mult o anexă a intereselor regionale ale unor mari puteri în regiunea Mării Negre, faptul că resursele ne sunt cedate fără negociere și că lupta anticorupție a lichidat polii de putere din România mai eficient decât o făcuse în anii 50 ”lupta de clasă”, trebuia cumva justificată.

La fel și revoluția imoralității, care bulversează, probabil iremediabil, așezarea societății românești, trebuia explicată și apărată. Iar cea mai bună apărare a fost invocarea unei presupuse ”alternative rusești”, care ar fi mai înfricoșătoare.

Este societatea românească rusofobă?

Dar este societatea românească rusofobă? În ciuda propagandei induse de ani de zile, societatea românească nu este rusofobă. Cultura rusă rămâne printre cele mai apreciate în rândul societății românești.

De la icoanele (reproduceri sau originale) vândute la pangarele bisericilor, în marea lor majoritate de școală rusească, la cultul sfinților ruși, foarte iubiți, cinstiți și citiți de credincioșii români, la spectacolele artiștilor ruși și traducerile din literatura rusă, atât cea clasică cât și contemporană, se poate vedea că societatea românească este departe de a fi rusofobă.

Cultura română, o cultură latină și est-europeană în același timp, nu își poate denunța nici izvoarele slave, nici spiritualitatea de amprentă slavă ce îi caracterizează pe români.

Apoi, cât de multă vânzare de țară, abuz ideologic și pierdere a valorilor poți justifica pe baza argumentului: mai bine așa decât cu rușii?

Situația din Ucraina și dilema din care România va trebui să iasă: SUA sau UE?

O polemică de Facebook, între ministrul român al Apărării Naţionale şi un lider important din PNL, citită în contextul evoluţiilor regionale, ne arată dilema şi conflictul real în care se găsesc liderii României în acest moment de criză internaţională având în centgru situația din Ucraina.

Ministrul român al Apărării Naţionale a ţinut de curând să citeze pe preşedintele Franţei atunci când a trebuit să îşi formuleze opinia cu privire la evoluţia relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă: „Trebuie să revenim la valorile de acum 30 de ani, în momentul în care gândeam securitatea alături de Rusia, nu împotriva Rusiei.”

Acest mesaj a fost criticat pe Facebook de către liderul PNL, Alina Gorghiu, care l-a acuzat pe Vasile Dîncu că a vorbit înainte să îşi fi băut cafeaua.

Replica ministrului Dîncu nu a întârziat. Acesta i-a atras atenţia Alinei Gorghiu că e vorba de o declaraţie a lui Macron, preşedintele Franţei nu vreo declaraţie „suspectă”, dar şi că atacul venit din partea unui lider PNL nu este conform cu normele ce ar trebui să permită funcţionarea coaliţiei de guvernare.

Aceste contre politice de Facebook, ar putea să pară simple conflicte în interiorul coaliţiei de guvernare, dacă ar fi citite în contextul mai larg al evenimentelor ce se desfăşoară în jurul României.

Croaţia a adoptat o poziţie fermă în contextul crizei din Ucraina, anunţând pe canale oficiale că nu se va implica în această criză, dar şi că nu susţine aderarea Ucrainei la NATO, criticând cu cuvinte puternice politica externă a Statelor Unite.

Pe surse diplomatice, radioul naţional bulgar dădea informaţia că Bulgaria nu va fi de acord cu suplimentarea prezenţei militare americane pe teritoriul său, dar că ar fi dispus să accepte prezenţa unor trupe franceze.

La fel şi Slovacia a blocat un tratat care ar fi permis mărirea prezenţei militare americane pe teritoriul său încă de la sfârşitul anului trecut.

Toate aceste semnale indică schimbări importante în ceea ce priveşte viziunea geopolitică a statelor din regiune şi anunţă posibile evoluţii cel puţin interesante. Acestea presupun, după anunţul Parisului de la început de an, o mai mare implicare a Franţei în regiune, dar şi o distanţare a statelor din zonă de politica americană.

În acest context, putem citi şi schimbul de replici dintre liderii importanţi ai celor două partide ce alcătuiesc coaliţia de guvernare din România: un PSD ce este mai sensibil faţă de Uniunea Europeană şi interesele sale, şi un PNL ce este mai degrabă subordonat intereselor americane.

Căci oricât de uzuală ar fi în limba de lemn oficială expresia „euro-atlantic”, există diferenţe tot mai importante între interesele şi valorile europene şi interesele şi valorile americane. Ori Europa, aşa cum foarte corect spunea şi preşedintele Macron, citat de Vasile Dîncu, nu se poate gândi contra Rusiei ci alături de Rusia.

Opera și viața Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului este una din vocile cele mai articulate ale mărturiei creștine.

Născut pe 12 decembrie 1955, în Dorna Arini, în Bucovina, viitorul Arhiepiscop al Tomisului, Înaltpreasfințitul Teodosie a urmat o carieră în care vocația monahală s-a împletit cu cea pastorală.

Remarcat pentru evlavia și implicarea sa pastorală de către patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe române, a fost chemat, în 1994, la 39 de ani, la slujirea de episcop, ca vicar al Patriarhului pentru Arhiepiscopia Bucureștilor.

În aprilie 2001 a fost ales Arhiepiscop al Tomisului, eparhie pe care o păstorește de atunci.

Personalitate complexă, voce puternică cu accente profetice, arhiepiscopul Teodosie s-a făcut remarcat prin deschiderea sa pastorală (slujbe de înviere pe plajă, frumoasele ceremonii de sfințire a apelor mării de Bobotează - veritabile tradiții locale instaurate de ierarhul tomitan) și prin vocația sa de ctitor de mânăstiri.

Dacă la începutul slujirii sale pastorale județul Constanța avea 3 mânăstiri, acum numărul acestora a crescut la 33, unele dintre noile mânăstiri, precum cea de la peștera sfântului Ioan Casian, devenind veritabile centre de spiritualitate și cultură românească.

Înaltpreasfințitul Teodosie a fost victima ”luptei anticorupție” din România, o campanie de poliție politică menită să lichideze sau să marginalizeze polii de putere și vocile puternice din societate, fiind implicat în mai multe dosare. A fost achitat în toate acestea.