România: o politică externă înmulțită cu 0

Discursul pe care Președintele României îl ține la începutul fiecărui an în fața diplomaților străini acreditați la București ar trebui să fie un eveniment de politică externă a României.

Președintele, care este, constituțional, responsabilul principal cu politica externă a țării, ar trebui să dea direcțiile pentru noul an al politicii externe românești.

De aceea mai mult ca sigur discursul prezidențial nu este doar pregătit cu atenție de către echipa de consilieri a Președintelui, dar este citit și disecat cu atenție la nivelul tuturor ambasadelor de la București. În definitiv, aceasta este o parte importantă a activității ambasadelor: să înțeleagă și, eventual, să influențeze favorabil lor, politica externă a țării gazdă.

Discursul de miercuri al președintelui Iohannis a arătat viziunea prin care politica externă românească intră în anul 2022. Nu este dificil, de la prima lectură, să vezi că este o viziune extrem de săracă, deloc ambițioasă, deosebit de limitată și care nu strălucește nici măcar intelectual, având în vedere tonul lozincard și limba de lemn a acestui discurs.

O politică externă fără consens național

Ambiția Președintelui Iohannis pentru 2022 este ”asigurarea unei politici externe și de securitate care să continue să fie predictibilă, coerentă, de consens național, axată pe îndeplinirea responsabilă a angajamentelor asumate de țara noastră la nivel internațional”.

Cu excepția referinței la ”consensul național” în politica externă, nimic nu este neadevărat în afirmația președintelui. Neavând asumat o politică externă și de securitate, adoptând obedient toate punctele de vedere oficiale ale UE și NATO, sau tăcând când acestea nu formulează puncte de vedere, România este și predictibilă, și coerentă. De ceva ani de zile, dacă vrei să știi ce opinie are Bucureștiul, e suficient să citești opiniile Washingtonului și Bruxellesului.

Chestiunea cu ”consensul național” nu este adevărată, însă. Politica externă românească nu a fost niciun moment supusă unui referendum sau unei dezbateri publice reale. Aderarea la NATO sau la UE, parteneriatul strategic cu SUA, care au avut, toate, impact important asupra suveranității naționale dar și vieților noastre individuale, nu au fost niciodată supuse votului public. Trimiterea de trupe în războaie ce nu priveau direct România, nu a fost un subiect de dezbatere națională.

De altfel chiar și știrile cu privire la politica externă au dispărut aproape de tot. Redacțiile de știri externe au dispărut cam în toate trusturile de presă, sau dacă există, preiau nefiltrat informație, societatea românească fiind în mod evident dezinformată cu privire la viața politică internațională. Iar acest lucru are și amprentă în politică.

Meniul zilei: euro-atlantism pe pâine

Acest lucru este evident când vine vorba de UE și NATO. Deși suntem la 15 ani de la aderarea la UE și am făcut 19 ani de când suntem membri NATO, în România nu există încă un discurs pe politică externă care, fără să fie în mod necesar eurosceptic sau anti-NATO, să depășească totuși limitele ”limbii de lemn” elogiative.

Discursul lui Iohannis nu face excepție. O analiză a acestuia ne arată că președintele nu înțelege politica externă românească decât în contextul UE- NATO. Uniunea Europeană este menționată de 7 ori, conceptul de ”european” (în sensul valorilor UE) de 14 ori, conceptul ”euro-atlantic” de 2 ori, iar NATO este menționată de 10 ori. Iar Statele Unite ale Americii de 5 ori.

În niciunul din aceste contexte însă nu vedem o autonomie sau o viziune proprie a politicii externe românești, ci doar angajamente că România este și va fi loială celor două structuri internaționale și că va ”dezvolta și aprofunda” parteneriatul strategic cu SUA.

Nici relația cu Republica Moldova, unica temă concretă de politică externă românească pe care președintele Iohannis se focalizează timp de două paragrafe, nu este scoasă din contextul UE. Președintele o spune explicit: relația cu țara soră de dincolo de Prut este bazată pe ”Parteneriatului Strategic pentru Integrarea Europeană a Republicii Moldova”.

Niciun interes pentru cine nu e ”euro-atlantic”

Moldova este însă o privilegiată. În timp ce alte state (de fapt, majoritatea) își construiesc politica externă privind spre vecini, discursul programatic al președintelui Iohannis ignoră vecinătățile. Ungaria apare într-o înșiruire de state, Bulgaria, țara care a devenit locul de vacanță a milioane de români în fiecare an și fie și pentru aceasta ar trebui să ne devină un prieten drag, nu e nici măcar menționată. Serbia la fel, este ignorată, iar Ucraina este menționată nu pentru minoritatea românească de acolo sau pentru schimburi economice ci pentru aspirațiile sale de a intra în UE.

Turcia, putere emergentă și cu un rol tot mai bine conturat în Balcani și regiunea Mării Negre, partener important al României și cu un potențial de relații economice deloc valorificat, este menționată o singură dată de președintele Iohannis.

Rusia apare de două ori, doar în contextul repetării acordului deplin al României (cum altfel?) cu politica NATO în relația cu Federația Rusă. Nimic despre un atât de așteptat restart al relațiilor, care ar putea inclusiv să ajute România, așa cum ajută Ungaria (țară și ea membră a NATO și a UE) să treacă cu bine de criza energetică care face ravagii.

China, cea mai mare putere economică a lumii, țara curtată ca investitor de către majoritatea statelor lumii, inclusiv de către Statele Unite, este de asemenea ignorată de președintele Iohannis. Politica externă românească nu este interesată de relansarea (căci din păcate nu mai poate fi vorba de dezvoltare) relațiilor cu o țară ce a dovedit tot timpul prietenie și deschidere față de România. Poate, dacă ne vor da voie americanii, în viitor...

Discursul președintelui Iohannis confirmă declarativ ceea ce vedem deja de ani de zile. România nu mai are o politică externă, nu mai are nici energiile intelectuale și viziunea factorilor decidenți care să îi permită o politică externă.

Suntem, din punct de vedere al relevanței diplomatice în lume, cu mult în urma oricărui alt moment din istoria României. Pur și simplu nu mai contăm și confundăm niște oportunități de negociere și de afirmare, cum sunt apartenența la UE și la NATO, cu un garaj al istoriei în care putem să ne prăfuim liniștiți. Și în siguranță, speră autoritățile.

Însă mersul istoriei este departe de a ne încuraja să fim liniștiți.