Fiii vitregi ai destrămării URSS

Problema statelor nerecunoscute din spațiul post-sovietic este abordată de Serghei Markedonov, cercetător principal la MGIMO al Ministerului rus al Afacerilor Externe, redactor-șef al revistei “Mejdunarodnaia analitika”.

Acum treizeci de ani s-a încheiat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Pe ruinele unei țări, altădată unite, au apărut 15 noi state, fiecare dintre care a parcursul o cale complexă de construcție națională și de legitimare internațională. Unele dintre ele au obținut și statutul de membru a NATO și UE, iar unele și-au legat viitorul de integrarea eurasiatică. În unele noi state independente au avut loc războaie civile și conflicte etno-politice.

Însă nu doar statele care au obținut calitatea de membru ONU își serbează independența. Una din urmările importante ale destrămării Uniunii Sovietice a devenit apariția unor formațiuni care și-au declarat suveranitatea și chiar au reușit să o apere cu arma în mâini, fără a obține o recunoaștere internațională sau au fost recunoscute doar de un număr mic de state cu “viza de reședință” la ONU.

Astfel de formațiuni sunt Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, Transnistria, republicile populare Lugansk și Donețk. Totuși, în anii 80-90 și în alte părți ale fostei URSS s-au întreprins tentative de autodeterminare, care veneau în contradicție cu frontierele acestor state suverane. Nici Rusia nu a fost o excepție, ea s-a ciocnit cu provocări similare în Caucazul de Nord.

Formațiuni statale nerecunoscute, apărute după destrămarea URSS, s-au sincronizat cu confruntările etno-politice. Și acest fapt a predeterminat cu mulți ani înainte atitudinea față de ele. Potrivit unei aprecieri pertinente a cercetătorului rus Nicolai Dobronravin, acestea “erau studiate cel mai des în contextul analizei conflictelor etno-politice. În același timp, în ultimii ani, relativa stabilitate ale statelor nerecunoscute, prezente permanent pe arena internațională, necesită noi aprecieri. Conflictele militare se încheie sau sunt înghețate, însă statele nerecunoscute nu dispar, prin urmare trebuie studiate nu doar în legătură cu aceste conflicte”.

Recunoscând corectitudinea unei astfel de concluzii, această necesită o aprofundare. De facto, formațiunile din Eurasia post-sovietică au apărut nu doar în procesul destrămării URSS, dar și peste două decenii după. Iată de ce avem toate motivele să vorbim despre „două generații” de republici nerecunoscute.

“A doua generație” a apărut ca urmare a problemelor și contradicțiilor din interiorul noilor state post-sovietice, precum și în relațiile interstatale a vecinilor.

Pe scurt despre termeni și abordări

În literatura academică și a mediului de experți mulți ani se obișnuia (tradiția care nu a dispărut nici astăzi) să se vorbească despre Abhazia sau Transnistria în calitate de “breakaway republics” sau “separatist states” (republici “separatiste”).

Se prezumă că cei care au plecat ar putea (sau trebuie) să revină și anume revenirea este privită ca o “soluționare a conflictului etno-politic”, adică restabilirea integrității teritoriale în limitele frontierelor din perioada sovietică, identificată cu eliminarea celor mai acute contradicții interetnice, care au provocat conflictele.

Ce paradox curios! Condamnând în vorbe stalinismul și chiar identificându-l cu alte practici totalitare europene, în realitate politicienii și experții occidentali sunt gata, fără niciun fel de remușcări, să recunoască frontierele trasate de “conducătorul popoarelor”, fără niciun fel de referendumuri și sondaje, din considerente pur politice și social-economice.

Drept urmare a unor astfel de abordări a devenit abordarea tuturor proceselor politice interne din Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria drept ceva temporar, “artificial”; cică, acestea vor dispărea, odată ce se va pune capăt actualii situații și va fi stabilit definitiv statutul “teritoriilor disputate”.

Potrivit jurnalistului și politologului britanic Thomas de Waal, “rolul de lider al unui stat nerecunoscut e o sarcină deloc de invidiat… Acest lucru presupune că nimeni nu-l invită la evenimentele internaționale. Organizația Națiunilor Unite nu le răspunde la scrisori. Când vizitezi o ambasadă străină, ești primit în audiență nu de către ambasador, ci de primul secretar”.

Legile adoptate de republicile nerecunoscute, de regulă, nu sunt considerate legitime în afara teritoriului lor, prin urmare, sunt negate, iar tranzacțiile efectuate în conformitate cu ele nu sunt valabile, nu le este recunoscută legislația penală, contravențională și civilă.

Pentru statele nerecunoscute este dificilă stabilirea unor relații juridice cu statele membre ale ONU. Diplomații străini, în mare parte, se află pe teritoriul statelor nerecunoscute doar cu misiuni de menținere a păcii. Un politician străin sau chiar un jurnalist, un activist pentru drepturile omului, cercetător care vizitează republica nerecunoscută are toate șansele să ajungă în postura de persona non-grata în țările din componența cărora fac parte formal aceste republici inexistente. Și, cu toate acestea, statele nerecunoscute există, în pofida tuturor acestor dificultăți și probleme, iar unele deja au o istorie de câteva decenii.

De la etnopolitică la geopolitică

În Rusia și alte state CSI, adeseori statele de facto sunt privite ca un anumit know-how post-sovietic. Cu toate acestea, în istoria contemporană există exemple în care aveau o calitate stat de nerecunoscut sau semi-recunoscut chiar și state mari din punct de vedere al populației sau suprafeței teritoriului.

La începutul anilor ’20 al secolului , Rusia Sovietică s-a confruntat cu un deficit de recunoaștere internaționale (apoi URSS) și Turcia kemalistă.

Din octombrie 1949, până în octombrie 1971, la ONU nu era reprezentată Republica Populară Chineză (RPC). Din numele Chinei vorbea Republica Chineză (Taiwan). Doar rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 2758 “Restabilirea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze în cadrul Organizației Națiunilor Unite din 1971 a schimbat ordinea lucrurilor, existente de-a lungul a două decenii. Până în septembrie 1973, nici Republica Federală Germania, nici Republica Democrată Germană nu erau membri cu drepturi depline ale ONU și alte organizații internaționale, chiar dacă proclamarea acestora a avut loc cu mult timp în urmă – în septembrie și octombrie 1949.

Însă unde am putea căuta sursele statalității de facto post-sovietice? Acestea au mai multe planuri. Aici ar trebuie să vorbim și despre particularitățile construcției național-statale a URSS, care a provocat nemulțumiri cu mult până la “perestroika”. De pildă, Adunarea de la Duripsi din 1931 în Abhazia, participanții căreia și-au exprimat nemulțumirea față de intrarea în componența Georgiei.

Sentimente centrifuge de până la destrămarea URSS

În perioada Perestroikăi, sistemul sovietic a trecut simultan prin câteva crize. În contextul nașterii viitoarelor state de facto, are o importanță deosebită procesul de revizuire și destrămare ulterioară a carcasei constituționale a țării, edificată prin înțelegeri complicare și presiuni politice în 1977-1978. Democratizarea din anii ‘80 a creat oportunități pentru solicitarea de către autonomii a unui statut mai înalt, iar republicile sovietice au început să se gândească la retragerea din URSS.

Sistemul sovietic târziu, în condițiile unei crize multilaterale, nu era în stare să răspundă tuturor revendicărilor, fără a supune unei lovituri stabilitatea relațiilor interetnice și a întregii construcții național-statale.

A se adăuga aici și contradicțiile sistemice din interiorul carcasei constituționale din 1977-1978. Dreptul de retragere din componența URSS era prevăzut, însă aceasta nu dispunea de o procedură clară de realizare, în timp ce poziția privilegiată a republicilor unionale în ierarhia formațiunilor național-statale ale URSS provoca nemulțumirea autonomiilor. Totuși, ar fi greșit să reducem formarea viitoarelor formațiuni de facto la o luptă a “autonomiilor răsculate” împotriva republicilor unionale. În multe privințe, chiar republicile unionale, în aspirația lor spre suveranitate, până la separare, a provocat sentimente naționaliste. Un exemplu în acest sens este adoptarea “legea cu privire la limba de stat” de către Sovietul Suprem al RSS Moldovenești din 1 septembrie 1989. Un declanșator mai bun pentru apariția unei mișcări secesioniste în Transnistria și apariția ulterioară a nerecunoscutei RMN nici nu putea exista.

Transformarea conflictelor

Însă, în ultimii 30 de ani, de la destrămarea Uniunii Sovietice, s-au schimbat multe lucruri. Practic, toate conflictele care au însoțit acest proces au suferit schimbări profunde. Dacă au început în calitate de etno-politice, au obținut niște nuanțe clar geopolitice.

În prezent problema Abhaziei, Kosovo, Transnistriei și Osetiei de Sud arată nu ca o confruntare între autoritățile centrale ale Georgiei, Moldovei sau Serbiei cu teritorii separate ca urmare a unor confruntări interetnice, ci ca o confruntare între Rusia și Occident.

Adică, statele de facto trec prin propria versiune a globalizării. În primul rând, ele se adresează experienței altor formațiuni similare. De aici și apelul la cazul Kosovo și istoria Ciprului de Nord, dorința de a stabili relații de cooperare între ele în cadrul Organizației națiunilor și popoarelor nerecunoscute, precum și elaborarea unor abordări politico-juridice comune.

În al doilea rând, țările care luptă pentru restabilirea integrității teritoriale, încearcă să atragă de partea lor diverse jucători externi. În cazul Georgiei și Moldovei este vorba de SUA, NATO, Uniunea European, în cazul Azerbaidjanului – Turcia și statele din lumea musulmană. Drept urmare, periodic apar niște momente de “dezgheț” a conflictelor, în cadrul cărora rolul puterilor mari sau medii crește semnificativ, comparativ cu începutul anilor ‘90. În acest fel, formațiunile nerecunoscute rămân astăzi un nucleul al unor conflicte interetnice și civile complexe, însă, totodată reprezintă și niște dosare internațional-juridice, care au nevoie de niște abordări non-standard.

Astăzi este extrem de complicată identificarea unor soluții neobișnuite din situații complicate, odată ce persistă, dacă nu o lipsă, atunci un deficit de standarde și reguli clare și inteligibile de comportament, general acceptate pe arena internațională.