Curtea de Conturi a SUA a recunoscut slăbirea capacității de luptă a forțelor armate ale țării. În Occident se încearcă înțelegerea motivelor eșecului Pentagonului în războaiele “interminabile” – în Afganistan, Irak și alte state în curs de dezvoltare. Paradoxul constă în faptul că bugetul militar al SUA, care depășește 700 de miliarde de dolari pe an, nu garantează niciun succes. Uneori banii sunt numiți “mușchii armatei”, însă victoria în război nu poate fi cumpărată cu dolari.
Curtea de Conturi a SUA a constatat o diminuare a capacității de luptă a forțelor armate americane din cauza participării în câteva conflicte regionale în ultimii 20 de ani, însă toate războaiele Pentagonului în țările din lumea a treia din ultimii 75 de ani pot fi considerate eșuate (după victoria asupra Germaniei naziste în mai 1945).
Specialiștii instituției de control susțin că supremația incontestabilă a SUA a fost pierdută din cauza consolidării potențialilor inamici. Totodată, “supremația” americană a slăbit în fiecare dimensiune militară – pe mare, în spațiul aerian, în spațiul cosmic. Cică, “la sol” lucrurile ar sta mai bine, însă retragerea rușinoasă a trupelor americane din Afganistan (sub presiunea talibanilor) demonstrează contrariul.
Principala piedică în calea refacerii capacității înalte de luptă a Forțelor Navale, în opinia analiștilor, este diminuarea capacităților de desfășurare a forțelor în diverse puncte ale planetei, deficiențe de întreținere tehnică.
De parcă rețeaua enormă din sute de baze ale Pentagonului din zeci de state ale lumii nu ar crea condiții ideale pentru desfășurarea tuturor tipurilor de trupe și tehnică militară. Cel mai probabil, capacitatea de luptă este afectată de o serie de războaie mici, adică de adaptarea treptată a Pentagonului la un mediu de luptă în care lipsește un inamic cu o tehnologie avansată. E o degradare.
Politicienii americani îndeamnă periodic la o sporire a potențialului forțelor armate pentru păstrarea întâietății globale ale Statelor Unite în raport cu marile puteri. Bugetul Pentagonului depășește 700 de miliarde dolari pe an, însă acest lucru nu garantează un rezultat pe potrivă. O dovadă în plus este avionul de luptă F-35, extrem de costisitor (1,5 trilioane de dolari), care a fost recunoscut oficial nepregătit pentru război. Sumele suplimentare de 715 de miliarde de dolari pentru descurajarea Rusiei și Chinei nu creează o atmosferă mai bună pentru că Moscova și Beijing își construiesc apărarea în baza principiului suficienței raționale, aspirând spre o supremație calitativă a armelor. Potrivit aprecierilor SIPRI, Rusia se află pe locul patru în topul statelor cu cele mai mari cheltuieli militare. Cu toate acestea, în cifre absolute, Moscova cheltuie de 10 ori mai puțin decât Washingtonul. Bugetul apărării al Chinei este de aproximativ patru ori mai mic decât cel american.
Sindromul afganez
Contingentele militare ale SUA și NATO părăsesc Afganistanul, fiind forțate de condițiile unui acord de pace înjositor cu organizația teroristă “Taliban” (încheiat pe 29 februarie 2020). Totodată, persistă pericolul transformării republicii islamice în principala bază internațională de pe planetă a teroriștilor și jihadiștilor. Pentagonul încearcă disperat să inventeze anumite măsuri compensatorii și, potrivit informațiilor publicației The New York Times, “discută cu aliați despre transferarea trupelor în statele vecine – Tadjikistan, Kazahstan și Uzbekistan”. În cazul încheierii unor astfel de acord interstatale (ceea ce e puțin probabil), evoluția ulterioară a lucrurilor este predictibilă.
Dacă americanii și aliații lor vor încerca să “descurajeze”, adică să bombardeze periodic unităților talibanilor și Al Qaeda în Afganistan de pe teritoriile statelor din Asia Centrală, militanții afgani vor organiza neapărat un “jihad” la locul dislocării permanente a bazelor aeriene ale SUA și NATO – în statele din Asia Centrală.
Profesorul australian, de origine afgană, Amin Saikal, a publicat pe 21 aprilie pe site-ul ASPI Strategist o idee interesantă: “După cel De-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au pierdut în toate războaiele, purtate în statele în curs de dezvoltare. Acest eșec întruchipează tragedia incapacității puterilor mondiale de a soluționa conflictele asimetrice. Ultimul război, de care SUA acum se distanțează, fără a reuși să atingă obiectivele inițiale, este conflictul de 20 de ani din Afganistan. Nu trebuie să subapreciem consecințele potențiale catastrofale ale acestui pas pentru Afganistan, pentru regiune și reputația NATO”.
Într-adevăr, americanii nu au reușit să-i înfrângă pe teroriștii talibani, să transforme Afganistanul într-o democrație stabilă, sigură și prosper, așa cum au promis în anul 2001. Acum ei lasă în urma lor o țară distrusă, semipustie, așa cum au făcut-o mai devreme în Vietnamul de Sud și Irak. Profesorul Saikal amintește că SUA și aliații lor au pierdut 3502 de militari (dintre care 2300 sunt americani), multe mii au fost rănite, iar războiul i-a costat 2 trilioane de dolari. Pierderile poporului afgan sunt mult mai mari – numărul civililor, militarilor și polițiștilor în ultimii 20 de ani a depășit 100 de mii. Însă unii nu trag lecții din istorie, iar astăzi Washingtonul încearcă să “descurajeze” prin mijloace militare Moscova și Beijingul, riscând să transforme teritoriul SUA într-un deșert afganez precum Registan.
O politică „stupidă”
Mai devreme, ministrul Apărării al Rusiei, Serghei Șoigu, a declarat că SUA și NATO transferă activ trupele spre frontierele părții europene a Rusiei – principalele forțe sunt concentrate în regiunile Mării Negre și Mării Baltice, peste 40 de mii de militari străini și 15 mii de unități de arme și tehnică militară, inclusiv bombardiere strategice.
La ce rezultate se așteaptă “partenerii” în urma unor astfel de escapade în raport cu Rusia? Potrivit ministrului Afacerilor Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, e o politică “stupidă”.
Rezultatul este destul de firesc – Pentagonului și aliaților lor li se indică din nou asupra “liniilor roșii” în Europa de Est. Aici Rusia poate ierta doar niște pozne mărunte.
Savantul și fostul consilier al președintelui Ronald Reagan pentru problemele de politică externă, Doug Bandow, a scris pe 20 aprilie, în prestigioasa revistă The American Spectator: “SUA au participat în câteva „războaie interminabile”, niciunul din acestea nu a reprezentat o amenințare existențială. Acest lucru s-a întâmplat doar pentru că niciun dușman al Americii nu reprezenta, precum Rusia, o putere militară serioasă, cu forțe armate convenționale instruite și un potențial nuclear semnificativ”.
Vom cădea de acord asupra faptului că oficialii americani și europeni “s-au comportat iresponsabil, în special, în ceea ce privește planurile de acceptare în NATO a Georgiei și Ucrainei”. SUA n-ar fi admis niciodată astfel de scenarii în sfera intereselor sale naționale în emisfera de Vest (acceptarea Canadei sau Mexicului în Organizația Tratată de la Varșovia sau OTSC). Nici Moscova nu se va împăca niciodată cu existența unor state inamice la frontierele rusești, în spațiul exsovietic (statele Baltice nu reprezintă un pericol, e nevoie de o ajustare a politicii externe). Rusia dispune de instrumente eficiente de neutralizare a pericolelor militare.
Nu în zadar la frontiera Ucrainei au fost concentrate pentru exerciții militare “unități militare convenționale ale Rusiei – 100 de mii de militari, 1300 de tancuri și arme de artilerie, 380 de lansatoare de rachetă și 3700 de drone”. A se observa, cifrele The American Spectator sunt umflate, însă esența este prezentată corect – într-un conflict ipotetic cu trupele dotate cu tehnologii avansate, Pentagonul și NATO vor suferi o înfrângere usturătoare în Ucraina. Mult mai rapid decât în Afganistan. Iar în cazul utilizării de către “parteneri” a armelor tactice nucleare (există astfel de paragrafe în manualele de tactică ale armatei americane), replica va ajunge cu o viteză hipersonică pe teritoriul SUA și altor participanți în conflict.
„Măreața Americă” trebuie să aibă un instinct de autoconservare și „să prioritizeze corect lucrurile”.
La final, The American Spectator concluzionează: dacă principala țintă a Alianței Nord-Atlantice este securitatea, nu caritatea, în rândurile acestea nu trebuie să existe state aflate într-un conflict cu o putere nucleară: “Ucraina nu este cea pentru care se merită riscul unui război decisiv cu o putere nucleară”.
