MOSCOVA, 24 nov – Sputnik, Alensandr Hrolenko. Introducerea trupelor turcești în Azerbaidjan sub pretextul misiunii de pace reflectă dorința autorităților de la Ankara de a-și extinde influența politico-militară în Caucazul de Sud și regiunea Caspică, de a consolida pozițiile Turciei pe arena internațională. Pentru realizarea unor asemenea sarcini e nevoie de mai mulți ani. Observăm o nouă etapă a unei extinderi într-o manieră orientală a prezenței NATO în spațiul post-sovietic.
Pe 21 noiembrie, ministrul Apărării Naționale al Turciei, Hulusi Akar, a declarat că trupele terestre ale țării și-au încheiat pregătirile și în curând vor fi redislocate în Azerbaidjan cu ajutorul forțelor aeriene ale Republicii.
Oficialul militar a mai vorbit și despre “calitatea de lider al Turciei pe arena internațională”, în drum spre care “forțele armate trec prin cea mai tensionată perioadă din istoria Republicii”.
Numărul și componența calitativă a contingentului turc în Azerbaidjan rămân, deocamdată, o mare taină. A se remarca că unitățile armatei Turciei sunt prezente permanent în Azerbaidjan, în cadrul cooperării militare și tehnico-militare între Ankara și Baku. Expedierea unui nou grup de ofițeri pentru activitățile în cadrul centrului ruso-turc pentru controlul asupra regimului de încetare a focului în Nagorno Karabah nu necesită un decret prezidențial sau dezbateri în parlamentul turc.
Pe 11 noiembrie, Ankara și Moscova au semnat un memorandum cu privire la centrul de control asupra armistițiului în Nagorno Karabah, iar documentul nu prevede crearea unor forțe comune de menținere a păcii. Cu toate acestea, președinții Azerbaidjanului și Turciei, Ilham Aliev și, respectiv, Recep Tayyip Erdogan au vorbit în mai multe rânduri despre “o misiune comună de pace”, cu participarea trupelor turcești.
Evident, insistențele Moscovei, de a nu introduce într-o zonă fierbinte forțe turcești, au fost ignorate la Ankara și Baku. Se pare că forțele terestre ale Turciei pe teritoriul azer spre pregătesc de cu totul altceva decât o cooperare cu Rusia în cadrul centrului de monitorizare, format din câțiva zeci de specialiști.
Arbitrajul succesului
Turcia nu are niciun fel de raționamente de ordin strategic de a iniția un conflict de proporții cu Rusia în Caucazul de Sud (succesul ar fi puțin probabil, iar niște consecințe extrem de negative pentru Ankara sunt garantate). Mult mai eficient și sigură este pătrunderea în regiune sub pretextul unei cooperări tehnico-militare cu Azerbaidjan sau sub steagul unei “misiuni de pace”. Pe de altă parte, sprijinul din partea Baku ar fi o răsplată pentru ajutorul oferit de turci în conflictul armat din Karabah, cu o miză în viitor.
Acțiunile forțelor turcești în Nagorno Karabah nu sunt prevăzute în niciun acord, inclusiv cel trilateral (Azerbaidjan, Armenia, Rusia). Prezența militarilor turci în Azerbaidjan a fost instituționalizată juridic post factum, pentru că conforma datelor experților militari din Rusia, de la începutul lunii septembrie, pe teritoriul azer erau prezenți peste 1500 de militari turci. În calitate de consilieri, generalii turci și ofițeri acționau de-a lungul întregii verticale a conducerii militare – de la Statul Major al armatei azere, până la regimente. Susținerea militară fățișă a părții azere de către Ankara nu îi permite armatei turcești să pretindă la rolul de pacificator în Karabah sau să participe la o patrulare comună a liniei de separare. Însă, sunt posibile anumite variante.
Turcia și-ar dori să-și consolideze prezența în Azerbaidjan. Trupele turcești se pot afla ani la rândul pe teritoriul azer în baza unor acordul bilaterale. Acest lucru nu va încălca normele dreptului internațional, însă nu asigură pacea. Odată ce nicio țară din lume nu a recunoscut autoproclamata republică Karabah, Baku și Ankara și-ar putea crea iluzii de o libertate totală de acțiune în raport cu populația armeană din Nagorno Karabah. Ministerul Afacerilor Externe al Turciei a făcut recent niște declarații cu privire la niște unități de observare suplimentare în anumite locuri. Provoacă îngrijorări informațiile cu privire la evacuarea din Azerbaidjan a unor insurgenți pro-turci sirieni. Într-o astfel de situație este important că “arbitrajul succesului fraților azeri” (expresia ministrului Hulusi Akar) să nu se transforme într-o beție provocată de succes.
Tabloul viitorului
Ankara dispune de niște planuri globale a edificării unei “lumi turcești”. În viitor, nu este exclusă proiectarea intereselor și forțelor turcești în afara Azerbaidjanului – în regiunea Caspică și statele din Asia Centrală.
Dispunând de forțe destul de impunătoare – 355 de mii de militari, peste 2600 de tancuri, 270 de avioane de luptă multirol F-16 și locul 11 în clasamentul mondial Global Firepower, Turcia își sporește propria producție de avioane, drone, rachete, tancuri. În ultimul deceniu și jumătate, numărul întreprinderilor turcești în domeniul apărării a crescut de la 56 la 1500, guvernul gestionează programe ale industriei de apărare în valoare de peste 75 miliarde de dolari. Ankara achiziționează multe arme străine. Bugetul pentru apărare al Republicii Turce constituie peste 18 miliarde de dolari – aproximativ 13 la sută din bugetul anului 2020.
Turcia își utilizează activ instrumentele militare în nordul Siriei, în Libia. În ciuda intereselor altor state, pretinde la segmente importante ale Mării Mediterane (extracția de hidrocarburi). În acest fel, Azerbaidjanul (care dispune de rezerve importante de petrol) devine un cap de pod pentru dezvoltarea de către Turcia a unei politici externe expansionist și agresive. Situația legată de această “înfrățire” este periculoasă și prin faptul că în spatele turcilor se află NATO, care susține tacit aceste pretenții ale lui Erdogan în orice punct geografic.
Pacificatorii ruși restabilesc pacea și ordinea în Nagorno Karabah, iar Turcia încearcă să creeze în Azerbaidjan o anumită infrastructură militară și își arogă dreptul de a se implica militar în regiunea Caucazului de Sud. Proiectul Ankarei privind Karabahul este împiedicat doar de logistică. Azerbaidjanul și Turcia dispun de un segment mic al frontierei terestre comune, între provincia turcă Iğdır și al Republicii Autonome Naxcivan, destul de izolată de restul Azerbaidjanului. Transferul de trupe, arme și provizii cu ajutorul avioanelor forțelor aeriene (destul de costisitor) trebuie coordonat cu Armenia, Georgia (cea mai probabilă rută) sau Iranul. În orice configurație geopolitică, Turcia va fi nevoită să ia în considerație pozițiile solide ale Rusiei – în Caucaz și Orientul Mijlociu.
