BUCUREȘTI, 17 nov – Sputnik. Un nou text fulminant al judecătoarei Adriana Stoicescu, președinta Tribunalului Timiș. Magistratul reacționează după o întâmplare trăită personal, care a făcut-o să titreze: ”Numele de familie al nostru, al tuturor, ar trebui să fie nesimţire. Tupeu. Indiferenţă. Mârlănie”.
Întâmplarea a avut loc la Timişoara, în fața unui laborator de analize (Synevo, str. Teiuluim conform judecătoarei).
Iată contextul: ”Ora 9. O coada de 8 persoane, pe scări. O femeie în vârstă care se sprijină disperată de perete. O gravidă ce-şi frânge mâinile de frig. Înăuntru, cald şi bine”.
”Intru să întreb ceva. Pe „pepsiglasul” anisian tronează o lozincă mobilizatoare: „Sub mască e un zâmbet” - cred că au vrut să scrie rânjet”, scrie Adriana Stoicescu, continuând – ”Stăm. Ne uităm, inutil şi disperat, pe fereastra laboratorului”.
De fapt, observă judecătoarea, ”în recepţie ar putea sta, liniştiţi şi distanţaţi, vreo 4 oameni”. Ca atare, magistratul ”îndrăznește” să intre şi ”să întreb de ce nu putem intra”.
”Mi se răspunde răstit că pandemie, că eu nu ştiu ce se întâmplă, că de ce fac scandal” – la care judecătoarea ia inițiativa: ”Doamna abia se ţine pe picioare - risc şi deschid uşa şi o împing înăuntru”.
Mutarea dură reușește dar, observă judecătoarea, ”afară, se adună lume - tristă, bolnavă, înfrigurată”.
”Când în sfârşit intru şi las proba, am o oră de aşteptat - în frig” – iar întrebarea vine firesc: ”Ce vom face la iarnă?”
Răspunsul e unul simplu și pesimist: ”Vă spun eu. Vom muri până atunci”.
”Corupţia ucide? Da. Dar până la ea, imensa, atotputernica nesimţire. Care e a noastră, nu doar a politicienilor”, spune judecătoarea, revenind la exemplul dat: ”Plăteşti o căruţă de bani ca să stai agăţat de o scară, în frig, în timp ce o duduie impertinentă şi suficientă urlă la tine că e pandemie”.
Concluzia: ”O viaţă întreagă românul stă, tace şi-şi acceptă soarta - aşteaptă să fie băgat în seamă de dudui cochete, care completează zeci de hârtii, de personaje prea înalte, ocupate cu binele ţărişoarei, de pseudolideri care cerşesc votul”.
”Românul visează o viaţă întreagă să fie băgat în seamă de cineva, de oricine - apoi arde de viu într-un spital… peste un an, doi, cinci ani va fi la fel”, scrie Adrian Stoicescu, încheind cu un șir de întrebări retorice: ”Cât de jos am ajuns? Cât de jegoşi pot fi? Cât mai îndurăm?”
O luare de poziție bazată pe un exemplu concret – dintr-una din zonele considerate ”mai evoluate” – exemplu care, din păcate, poate fi extins, dacă nu chiar generalizat.
