Fostul premier, revenit recent în propriul partid – PLDM, încearcă periodic să-și atribuie rolul lui Traian Băsescu în România, cel de mare sfătuitor al dreptei pro-europene și generator de idei.
În luna octombrie, Filat venise cu inițiativa semnării unui pact între partidele pro-europene și cele unioniste, după modelul declarațiilor (semnate de partidele parlamentare și societatea civilă din România) de la Snagov din 1995 (pro-UE) și din 2001 (pro-NATO), prin care să fie asigurată o politică pro-europeană și euro-atlantică, indiferent de culoarea guvernului. Acum șase ani, cu o idee similară venise în 2014 și PNL, condus de Vitalia Pavlicenco, însă fără niciun succes.
Nu inițiativa lui Filat este cea interesantă în sine, ci însăși ideea unui „pact național pentru Europa”, care a fost prezentă de-a lungul ultimelor decenii în spațiul politic moldovenesc. Chiar dacă inițiativa liderului PLDM a fost data uitării, deocamdată, aceasta va răsări neapărat după alegerile prezidențiale.
Chiar dacă am admite că vectorul integrării europene reprezintă singura cale pentru dezvoltarea Republicii Moldova (ceea ce nu este deloc o axiomă), marea problemă este relevanța partidelor politice și a cetățenilor acestei țări în toate aceste procese. Dacă întreaga societate ar decide la un moment dat că trebuie să ne îndreptăm spre Europa, această peregrinare nu trebuie să aibă loc cu ignorarea totală a intereselor noastre.
Ce au fost declarațiile de la Snagov?
Pe 21 iunie 1995, în România, condusă de Ion Iliescu, primele persoane în stat și liderii tuturor partidelor parlamentare au semnat o declarație prin care își asumă angajamentul să contribuie la realizarea strategiei naționale de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană până în anul 2000. E adevărat că momentul aderării la UE a întârziat cu 7 ani, însă adoptarea acestui document a însemnat stabilirea unui consens absolut, un obiectiv național, indiferent de culoarea politică a guvernelor.
La un gest similar s-a recurs și în anul 2001, când toate forțele politice (inclusiv cele acuzate de filorusism), sindicatele, patronatele, reprezentanții societății civile și-au asumat aderarea la NATO în calitate de obiectiv național.
În Republica Moldova o astfel de inițiativă este una lipsită de conținut din, cel puțin, două motive: în România acordul de la Snagov a fost semnat între toate partidele parlamentare, astfel încât a fost asigurat un consens național în privința vectorului politicii externe. Pactul propus de Filat presupune atingerea unui consens între partidele care nici măcar nu au contradicții de principiu în privința parcursului european, pentru că le lipsește orice viziune politică ca atare. Divergențele sunt legate strict de ocuparea unor posturi. Pentru atingerea unui consens, similar celui din România, e nevoie de o participare inclusiv a PSRM, ceea ce pare nerealist la momentul de față.
În al doilea rând, spre deosebire de România, în Republica Moldova deciziile strategice ale țării nu sunt elaborare în oficiile guvernului, ci în structurile paralele, finanțate din Vest – de la organizații neguvernamentale și companii de consultanță europene și americane (implicate în realizarea unor proiecte), până la consilieri politici neformali străini și reprezentanții FMI și Băncii Mondiale pe lângă ministere. Structurile de stat sunt implicate într-un număr vast de “proiecte de reforme”, astfel încât toate deciziile de ordin strategic sunt luate indiferent de culoarea politică a guvernului și parlamentului. Partidele politice, pur și simplu, nu au nicio relevanță în aceste procese, indiferent ce pacte ar semna. Mai mult, sistemul de partide din țara noastră este foarte instabil și firav, îi lipsește o memorie instituțională și nu are capacitatea de a furniza resurse umane și de a genera idei. De o viziune pe un termen mediu și lung nici nu poate fi vorba. Deocamdată, doar rețelele de organizații neguvernamentale dispun de astfel de resurse strategice, însă acestea deservesc exclusiv agenda externă, nu cea internă.
Integrarea europeană, fără participarea noastră
Integrarea în spațiului european nu ține de voința și acțiunile clasei politice de la Chișinău și asta e marea problemă. Țara este atrasă în sistemul economic și politic european cu sau fără voia ei, iar clasa politică nu poate interveni și dirija acest proces. Republica Moldova nu dispune de un potențial instituțional, intelectual și uman suficient prin care și-ar putea asigura pe cont propriu o reformare internă, fără nicio asistență din afara țării. Iar o astfel de situație reprezintă o vulnerabilitate majoră pentru securitatea națională, odată ce nu ne putem asigura apărarea intereselor noastre ca stat, a intereselor capitalului autohton și a cetățenilor.
Problema fermierilor și dezavantajarea producătorului autohton în raport cu importatorii și marile rețele de supermarket, în contextul pandemiei și secetei, a arătat odată în plus incapacitatea noastră de a funcționa ca stat. Retragerea din Parlament de către Guvernul Sandu a proiectului de lege, care obliga rețelele de distribuție să ofere o cotă de 51 la sută pentru producția autohtonă (“pentru că UE ar putea face probleme” – vorba deputatului PPDA, Alexandru Slusari), este un alt exemplu relevant în acest context.
Despre o presupusă influență a Rusiei asupra politicii moldovenești e inutil să mai vorbim. Factorul rusesc lipsește cu desăvârșire în procesele de elaborare a unor strategii de lungă durată pentru că, așa cum am spus, guvernul și parlamentul joacă un rol minor în guvernanța reală. Spre exemplu, indiferent de înțelegerile cu Moscova, în cea din urmă instanță, toate politicile economice și politica bugetar-fiscală sunt dictate de FMI, Banca Mondială și emisarii europeni. Niciun proiect și nicio inițiativă nu au șanse de realizare fără o aprobare prealabilă a “partenerilor de dezvoltare”. Când un membru al guvernului ne spune că “fiecare punct al unui proiect X a fost aprobat de partenerii externi”, nimeni nu-și mai pune semne de întrebare, a devenit o normalitate, chiar dacă e o problemă foarte gravă, una umilitoare și existențială pentru un stat.
Dacă partidele politice ar avea nevoie de un pact, atunci acesta ar trebui să vizeze niște probleme vitale pentru Republica Moldova și care nu ar fi o anexă a agendei „guvernului din umbră”. Un subiect, spre exemplu, ar putea fi moratoriul asupra oricăror inițiative care ar permite cetățenilor străini să cumpere terenurile agricole.
Maia Sandu niciodată nu spune „nu”
În campanie electorală, liderul PAS, Maia Sandu, a declarat că s-ar opune vânzării terenurilor agricole companiilor cu capital străin, acuzând oponenții săi că ar dezinforma atunci când afirmă că ar fi favorabilă unei astfel de idei. Cu toate acestea, știm că factorii externi promovează insistent liberalizarea pieței funciare, iar Maia Sandu și-a creat o imagine de politician care este foarte docilă și disciplinată când este vorba de lobby și doleanțele “partenerilor de dezvoltare”. Cel puțin, n-a fost surprinsă într-o postură critică față de anumite cerințe venite din această direcție.
Nu contează deloc ce spune sau promite candidatul PAS în campania electorală, contează în ce măsură ar fi capabilă să se opună agendei promovate de structurile occidentale în calitate de șef al statului. Iar aici, chiar și cei mai aprigi susținători ai Maiei Sandu ar fi de acord că ea va rezona în totalitate cu recomandările și indicațiile patronilor țării.
Evoluția Moldovei, dirijată de un „guvern din umbră”
Republica Moldova este un stat în care așa-numitele “reforme” au scăpat de sub controlul sistemului politic – al partidelor, Parlamentului și Guvernului. Există structuri paralele, conectate la centrele din afara țării, care funcționează într-o autonomie deplină, iar așa-numita “societate civilă” (despre care vorbește deputatul Bogdan Țîrdea într-o carte lansată recent), reprezintă doar o piesă mică a sistemului, care joacă un rol de animator și formator de opinii. Iată de ce orice inițiativă și orice discuție despre un “pact național” între partidele politice, legat de susținerea reformelor și parcursului european, sunt lipsite de relevanță și seriozitate.
Într-un astfel de stat, precum al nostru, democrația este doar un simulacru, iar discuțiile despre factorul rusesc reprezintă doar un pretext pentru a inhiba orice opoziție față de “guvernul din umbră” și pentru a-i spori influența. Dacă în așa-numitul “stat capturat de oligarhie” exista cel puțin o claritate asupra celui care deține cu adevărat pârghiile puterii și căruia i se putea adresa niște reproșuri și acuzații, astăzi această putere aparține unor entități anonime, care nu-și asumă nicio răspundere și nu pot fi detronate nici prin alegeri, nici prin revoluții, bucurându-se de o intangibilitate și imunitate absolută.
Singurul consens la care ar trebui să ajungă partidele politice moldovenești este cel de revenire la o stare de normalitate, de renunțare la statutul de stat bananier, de refacere a suveranității naționale, de restabilire a rolului poporului și exponenților lui în determinarea liberă și nesilită de nimeni a propriului destin. Însă acest lucru este aproape imposibil în condițiile actuale, pentru că nu există suficienți subiecți dispuși să riște cu propria poziție, cu viitorul politic și cu relațiile din afară. Plus, societatea este drogată sistematic cu false probleme și opțiuni, prin care se creează breșă între elită și mase.
Aceste probleme nu se rezolvă deloc prin alegeri, ci prin dialogul sincer și deschis între toate taberele politice, care sunt obligate să ajungă la un compromis în privința apărării intereselor vitale ale țării, chiar dacă acestea ar fi în contradicție cu interesele patronilor externi.
Anume aceste raționamente vor fi relevante atunci când va fi vorba de obiectivele în jurul cărora va trebui să se formeze o viitoare majoritate în actualul sau viitorul parlament.
Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova
