MOSCOVA, 7 oct – Sputnik, Irina Alksnis. Canada a suspendat autorizațiile pentru exportul în Turcia a producției cu destinație militară. Acest lucru este legat de informațiile, potrivit cărora în acțiunile militare din Karabahul de Munte (Nagorno-Karabah) sunt utilizate drone de producție turcească, dotate, la rândul lor, cu senzori și sisteme de orientare cu laser canadiene.
În replică, MAE al Turciei a criticat Ottawa pentru standarde duble și nerespectarea “spiritului de cooperare”, acuzând că aceasta ocupă o poziție respectivă de mai mult timp, de la începutul operațiunii militare “Izvorul Păcii”, pe care Turcia a lansat-o în octombrie a anului trecut, în nord-estul Siriei.
Acest incident a completat colecția acumulată de Ankara a divergențelor și conflictelor politice externe. Aceste evenimente nu pot fi caracterizate altfel, pentru că se crează impresia că președintele turc a decis să se certe cu toți partenerii internaționali într-o gamă largă de probleme.
Recep Tayyip Erdogan se transformă într-o icoană a patrioților radicali din toată lumea, nu doar a celor turci. Acesta întruchipează visul unui lider național care știe să meargă spre scopul propus, acționând direct, fără să atragă atenția la piedici și ocupă o poziție oficială extrem de dură în orice chestiune.
E un caz unic în lumea contemporană, mai ales că este vorba de o putere regională destul de vizibilă, precum este Turcia.
Practic, fiecare conducător de stat este supus periodic unei critici pentru o atenție exagerată, jumătăți de măsură și disponibilitatea de a accepta niște compromisuri nepotrivite, pentru evitarea unor conflicte, atitudini evazive și chiar defeatism. Astfel de obiecții sunt aduse lui Putin, Trump și Xi. E interesant că dese ori astfel de acuzații vin și din taberele opuse. Angela Merkel este acuzată în același timp de executarea ordinilor de peste ocean și de promovarea unei politici în interesul Kremlinului.
Cauzele unui astfel de fenomen sunt evidente: conducătorul statului, luând o decizie într-o problemă dificilă, este nevoit să ia în considerație numărul factorilor și limitelor, încât la final se obține un astfel de rezultat, care servește drept pretext pentru diverse acuzații, ajungându-se chiar și la acuzații de trădare a intereselor naționale.
Pe un astfel de fundal, președintele turc, desigur, impresionează prin anvergura jocurilor sale geopolitice, cu o ignorare a intereselor altor state, prin pozițiile scandaloase și provocatoare și disponibilitatea de a amenința cu forța în orice moment, ceea ce a și făcut: Siria, Libia, tensiunile cu grecii, reglări de conturi cu NATO (din cauza S-400), iar acum a venit rândul Karabahului.
Dacă alte puteri, care au o tangență cu reglementarea conflictului armeano-azer, își mențin o poziție neutră, atunci Turcia nu doar susține Baku, dar și insistă asupra soluționării conflictului pe cale armată – ceea ce e lipsit de sens pentru politica contemporană.
Cu alte cuvinte, liderul turc se avântă cu hotărâre spre ținta propusă, de renaștere a măreției neo-otomane a țării lui și chiar a reușit să înregistreze anumite succese. Trebuie să recunoaștem că un astfel de comportament fascinează într-un anumit fel, în special, în contextul unor jocuri ascunse, obișnuite pentru arena internațională, a unor înțelegeri în spatele culiselor și plecăciuni diplomatice.
Doar că ar fi prea devreme să judecăm asupra eficienței politicii externe turce. Mai mult, cu fiecare nou conflict, în care se implică Ankara, sporesc șansele unui final trist.
Ultimii ani au oferit mai multe exemple cum o țară poate rezista în fața unei presiuni externe care o depășește. Însă a fost prezent mereu un singur factor: obținerea unui sprijin (fie chiar prin păstrarea unei cooperări economice) din partea altor actori geopolitici. Apropo, acest lucru este important nu doar pentru țările cu posibilități economice reduse, cum ar fi Venezuela, Coreea de Nord sau Iran, ci și pentru marile puteri. Chiar și pentru Rusia, care dispune de un arsenal colosal, ce i-ar permite o existență autonomă, relațiile cu China în cea mai dificilă perioadă a tensiunilor cu Occidentul în 2014-1015 a jucat un rol pozitiv.
Dar și Turcia ce să-și amintească în acest context – din evenimentele a trecutului apropiat. În spatele tentativei de lovitură de stat în vara anului 2016 pendulau vizibil Statele Unite, iar Europa nici nu a ascuns că își dorea ca puciul să aibă un succes. Putere și, probabil, viața liderului turc a fost salvată de Moscova, care i-a oferit la timp informații de o importanță majoră.
Problema nu e în faptul că Erdogan au uitat foarte repede binele făcut, în marea politică sentimentele nu își au locul.
Mult mai important este altceva: președintele turc ignoră principala lecție a acestei istorii, care constă în faptul că ultimele succese în politica externă a țării au devenit posibile datorită exploatării divergențelor între marile puteri: între Rusia și SUA, între SUA și Europa, în interiorul Europei. Anume datorită acestui fapt Ankara a obținut o libertate de acțiune în Siria și Libia, pentru că întotdeauna există o putere căreia îi era avantajos dacă nu să susțină, cel puțin să nu contracareze următoarea aventură.
Acum, se pare, Recep Tayyip Erdogan s-a încrezut în propria lui forță și noroc în așa măsură, încât în scurt timp a reușit să-și strice relațiile cu toate marile puteri ale planetei prin avântul militarist și ignorarea intereselor străine.
În astfel de condiții, așa cum arată experiența istorică, izvorul norocului ar putea să sece destul de repede. Motivul unui astfel de eșec adeseori devine nu un plan al inamicilor, ci lipsa unei mâini de ajutor.
