MOSCOVA, 4 mar – Sputnik, Irina Alksnis. Reprezentantul permanent al SUA la OSCE, Jim Gilmore, comentând problema apartenenței Crimeei, a declarat că Statele Unite niciodată nu au recunoscut Republicile Baltice drept părți ale URSS. “Au fost cucerite prin forță”, a declarat oficialul.
În cazul dat, desigur, apare un prilej comod de a developa ipocrizia, reamintind, spre exemplu, istoria intrării Texasului în componența SUA, anexată de la Mexic în urma unui război, adică e vorba de un același “cucerit prin forță”.
Totuși, este mult mai interesant alt aspect al poziției americanilor. Subtextul vădit al afirmațiilor lui Gilmore: istoria pune punctele pe i, dreptatea a triumfat în cazul Țărilor Baltice, prin urmare, același lucru se va întâmpla și în cazul peninsulei Crimeea.
Să lăsăm între ghilimele percepțiile americanilor despre dreptate și ordinea mondială ideală. E de la sine înțeles că fiecare țară are propriile viziuni, bazate pe interesele naționale și ambiții de mare putere. E mult mai importantă încrederea Washingtonului că mai devreme sau mai târziu totul se va aranja pe planetă într-un mod “singurul corect” și totul va rămâne așa pentru totdeauna.
Acest lucru presupune că partenerii noștri americani continuă să trăiască și să acționeze sub influența iluziei liniștitoare și confortabile a concepției despre sfârșitul istoriei. Chiar dacă însuși autorul a renunțat de mai multă vreme la această idee, pentru că viața i-a demonstrat destul de convingător că a greșit, acest gând continuă să determine politica celui mai influent stat din lume.
De ce “sfârșitul istoriei” a lui Francis Fukuyama este atât de atrăgătoare pentru Statele Unite este de destul de clar. Victoria Occidentului în războiul rece a creat iluzia unei rezolvări simultane a două cele mai importante probleme, care au însoțit omenirea pe parcursul întregii istorii. În primul rând, a apărut punctul de reper pentru măsurarea în întreaga lume a corectitudinii politice, economice, ideologice și morale, anume – democrația liberală și Occidentul, care este purtătorul ei. În al doilea rând dominația necondiționată a SUA în toate domeniile cheie – de la cel economic, până la cel militară a însemnat o epocă calmă a bunăstării, fără o competiție tensionată cu concurenții. În plus, s-a înrădăcinat convingerea că această epocă va dura veșnic.
Am putea lua în râs astfel de naivități, însă nu e întru totul corect. Hegemonia americană s-a menținut peste un sfert de veac, destul de mult: este suficient ca aparatul de stat să fie reînnoit cu o generație pentru care o astfel de stare a lucrurilor reprezintă o normă, iar orice abatere de la ea apare ca o încălcare neconfortabilă ale unor reguli imuabile.
De aici vine și utilizarea insistentă ale unor paralele istorice și soluții pentru noile situații – e doar o tentativă de a încadra realitatea împovărătoare în „patul lui Procust”, familiar și comod. Indignarea sinceră ale unor politicieni occidentali și chiar a unor persoane oficiale din Rusia contemporană, țară care își permite prea multe, chiar dacă ar trebui să stea cuminte la colț, odată ce a pierdut în războiul rece, reflectă aceeași disonanță cognitivă, atunci când imaginea atât de familiară și confortabilă asupra lumii contravine zilnic cu realitatea incomodă.
Situația e și mai tristă din momentul în care Rusia a adoptat un stil de acțiune și gândire non-standard, capacitatea de a întoarce orice situație în favoarea sa, acționând original și consecvent. A aplica față de o astfel de politică prejudecățile de acum 30 sau chiar 70 de ani dezvăluie propriile slăbiciuni politice și intelectuale.
Chiar și față de calitatea prejudecăților sunt multe semne de întrebare. Cele trei Republici Baltice (precum și celelalte republici) s-au aflat în componența Uniunii Sovietice peste o jumătate de veac, iar opinia SUA în această privință în toate aceste decenii nu a avut vreo influență față de tot ce se întâmplă. În anii 90, explicarea falimentului și destrămării URSS prin natura lui coruptă a fost cea mai comodă și a adus numeroase beneficii Vestului.
Însă pe măsura avansării ies la iveală costurile și pericolele unei astfel de abordări. Ideea că separatismul apare exclusiv în țările “rele”, care merită acest lucru și prin urmare se vor destrăma neapărat, a fost promovată atât de insistent, încât cu ea au de a face deja și țările occidentale, printre care cazul catalan și scoțian sunt inevitabile. Chiar și în SUA, în contextul unor factori geografici în actuala divizare politică (atitudinile liberale în zona de coastă, împotriva centrului trumpist al Americii ) se află în zona de risc.
În ceea ce privește Rusia, aceasta și-a însușit din războiul rece cea mai prețioasă lecție: nu există nimic garantat și predictibil – cel mai grandios succes se poate transforma într-un eșec total, iar orice pierdere poate deveni o temelie pentru o victorie în viitor. E foarte important să învățăm din greșelile trecutului, însă trebuie să privim spre viitor. Cel mai periculos este atunci când suntem total satisfăcuți.
De fapt, nimeni nu-i împiedică pe americani să aștepte în continuare când roata istoriei se va roti din nou în favoarea lor și în lume iarăși se va instaura o ordine după placul lor, vizând și soarta Crimeei. Însă, vor fi nevoiți să aștepte destul de mult.
