Editorial de Victor Marahovski
Discursul rostit de vicepreședintele SUA, Mike Pence, la evenimentele dedicate împlinirii a 75 de ani de la eliberarea Auschwitz de către Armata Roșie nu a fost printre cele mai strălucite, în schimb a fost unul de rezonanță.
Problema nu constă în ceea ce a spus Pence . Nu, el a reușit să obțină o rezonanță uluitoare prin ceea ce nu a spus.
În discursul său dedicat eliberării prizonierilor din lagărul de concentrare, vicepreședintele SUA i-a pomenit pe soldații americani (care nu au fost acolo) și nu a pomenit pe cei sovietici (care nu doar că au eliberat lagărul, ci și au plătit eliberarea cu sute de vieți). În interpretarea lui, porțile de la Auschwitz au fost deschise de niște “atleți olimpici fără o apartenență statală” din Rusia penalizată - “soldați” fără niciun fel de identitate.
… Ce ar trebui să menționăm aici. În principiu, o astfel de abordare, evident, se încadrează în cele mai noi concepții ale istoriei secolului XX, concepții create acum câteva decenii și aplicate cu o insistență uimitoare.
Concepția constă în faptul că în secolul XX nu a existat marea țară Uniunea Sovietic, cu o istorie tragică dar măreață. Nu au existat nici marile ei realizări. Nu a existat o țară care, renăscând din cenușa Primului Război Mondial, a rezistat tuturor atacurilor mulțimilor de intervenții și noilor mini-imperii est-europene, și-a revenit după dezastru, încercând ani în șir să-și găsească aliați împotriva Germaniei hitleriste și nu i-a găsit, a fost atacată de naziști și a învins, a eliberat Auschwitz-ul, a cucerit Berlinul, iar apoi a fost prima din istorie care a cucerit spațiul cosmic – nu a existat o astfel de țară.
A existat un al stat – Uniunea Sovietică totalitară, născută din mutațiile suferite de obscurantistul Imperiul Rus, care s-a aliat cu Hitler pentru divizarea pașnicei Polonii, plătind pentru acest lucru, care a supraviețuit Reichului totalitar câteva decenii, a înrobit est-europenii, însă a fost învins în confruntarea cu lumea liberă, cea care a trimis omul pe Lună. URSS s-a destrămat, însă principalul lui fragment a suferit din noi mutații – transformându-se în Rusia lui Putin, continuând să semene răul și să se amestece în alegeri.
Această concepție, din câte observăm, este lipsită de orice contradicții, este suficient de structurată.
Are însă o singură problemă: în istoria secolului XX (și deja a celui XXI) au fost consemnate mari acte de eroism și faptele bune pe care acest Mordor le-a realizat.
Iar singurul mod de a menține această concepție este trecere lor sub tăcere.
De obicei totul funcționează minunat – lumea liberă, din câte se știe, are o ”telecomandă” a realității cu ajutorul căreia, retroactiv, poate fi deconectată lumina deasupra a milioane de kilometri pătrați, pentru ani în șir, scriind deasupra “aici nu a existat nimic”.
Se poate, prin spălarea ani în șir a creierilor, transforma celui de-Al Doilea Front, deschis cu mai puțin de un an până la victoria asupra Germaniei, în Primul Front.
Poți să lansezi tot felul de mituri-zombie de genul “Germania violată” (care substituie minunat asaltul Berlinului).
Însă când este vorba de istoria reală și începe să se ”zgârie” de pietrele ei de mormânt, ”telecomanda” realității începe să se fisureze.
Și iată îl vedem pe vicepreședintele SUA în miezul aniversării eliberării Auschwitz - și pur și simplu nu poate să pronunțe expresia “Armata Roșie a eliberat Auschwitz”. În programul lui rușinos această frază nu poate fi articulată, nu poate fi spusă, e absurd și inutil. Auschwitz s-a eliberat de la sine: pentru că eliberarea este un bine, iar rușii nu pot aduce binele. Auschwitz s-a eliberat de la sine în timp ce Polonia, pe teritoriul căreia a apărut întâmplător acest lagăr, era înrobită de ocupanții sovietici (înrobirea este un rău. Oamenii sovietici îl puteau înfăptui).
... De fapt, din același motiv la Ierusalim a lipsit și președintele polonez. Polonia a lucrat asiduu la imaginea de Principala Victimă a celui De-Al Doilea Război Mondial (și-a însușit chiar un nume modest – „Hristosul Europei”), încât pentru ea a devenit insuportabilă orice menționare a faptelor venită dinspre Rusia.
Despre modul în care Polonia a încercat să lege legături de prietenie cu Hitler în baza antisemitismului și a împărțea împreună cu el Cehoslovacia în 1938.
Despre modul în care „Armia Krajowa” a măcelărit evreii.
Varșovia a avut o cădere nervoasă, e iritată. S-a obișnuit cu faptul că decenii la rând poate să ceară pocăirea pentru Katyn și să nu audă niciun fel de obiecții. Ea știe cum să reacționeze atunci când i se amintește de propriul ei trecut.
SUA însă nu dau dovadă de nervozitate. Pentru ele cel de-Al Doilea Război Mondial a început, vă reamintim, în 1944, adică au întârziat la cea mai mare parte a acestuia. Pentru ele este vorba mai curând de un material pentru un scenariu de film, iar în cinematografie ei pot prezenta orice. Acolo Hitler în general poate fi împușcat de americani într-un cinematograf din Paris.
Problema este că realitatea nu e un film.
Iar atunci când printre oamenii ale căror amintiri sunt impregnată de un război adevărat – urmașii celor schingiuți, urmașii celor eliberași și urmașii eliberatorilor – apare un ins vesel și cu o atitudine pozitivă și NU pronunță numele eliberatorilor pentru că acest lucru contravine concepției lui, devine evident ce fals de prost gust a sosit. Pence.
