Motto:
”Eu cred
că un om liber
e mai puternic
decât un om înarmat”
”Cred” – Adrian Păunescu
Obiceiul lașului este de a da vina pe altul. De fapt, vina este a lui, iar neasumarea duce la agravarea stării, ajungând la cronicizarea neputinței – și în cele din urmă la… dispariție. Chiar la uitare completă.
Din păcate, lașitatea nu este doar o caracteristică individuală, ci devine o molimă socială, care începe să se auto-susțină. Popoare întregi și chiar state au căzut pradă acestei lașități – preambul al dispariției. Că (istoricii) au numit-o ”asimilare” sau ”integrare”, finalul a fost dispariția. Poate așa a fost să fie… poate acesta fost destinul implacabil. Dar, prima regulă dată dinainte de Cădere și valabilă chiar și azi, omul și grupul său, popor sau stat, are posibilitatea să aleagă! Lașul însă va spune mereu – ”n-am avut de ales”. Și va dispărea.
De câțiva ani se spune ”România e o colonie”. Deci, practic se afirmă că nu mai e stat independent. Sau, reducând la idealurile unei națiuni moderne, aș putea spune că România nu mai există. Da, pare o logică reducționistă exagerată sau chiar incorectă… dar să ne amintim o lecție a istoriei: 1812. Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord.
Atunci țările române existau… cam la fel cum există România azi. Adică făceau parte printr-un sistem clientelar, creat de un imperiu. Nu erau pașalâcuri, dar deciziile importante se făceau în ton cu pretențiile imperiului, ba uneori erau dictate. Școlile se făceau în conformitate cu pretențiile Imperiului – în limba celor trimiși să ne conducă – pe atunci grecii.
Da, țările române aveau domn, de origine străină, dar împământenit aici – și pe care-l numea în funcție Imperiul. De fapt, imperiul de atunci avea nevoie de țările noastre pentru două treburi: să plătim tributul cuvenit și să participăm cu oaste la operațiuni militare ale imperiului. În schimb, imperiul se obliga să ne asigure protecția externă și să sară în ajutor dacă era chemat – ba chiar exista și un sistem de ajutorare în caz de nenorociri gen molime, lăcuste, calamități naturale etc.
Dar, mai era o problemă care a dus la nenorocirea din 1812: pe hărțile marilor puteri NU apăreau Țara Românească și Moldova – ci Imperiul Otoman! Imperiul Otoman a cedat Basarabia Imperiului Țarist și Bucovina Imperiului Habsburgic! Celelalte Mari Puteri nu au zis nimic referitor la drepturile ”țărilor române”… pentru că aceste entități clientelare nu existau pentru ele! Negocierea se făcea între cei care existau!
Altă situație din istorie – Al doilea război mondial. Americanii NU ne bombardau fără milă pentru că, vezi Doamne, le declarasem noi război – ei loveau, de fapt, mașina de război germană, loveau Reich-ul nazist, Imperiul răului! Noi nu existam! Eram o rotiță care trebui scoasă din joc! La fel am fost și în 1945 – atât la Yalta, cât și la diversele negocieri de pace și pentru… despăgubiri.
Generalul Sănătescu își manifesta în jurnalul său uimirea și dezaprobarea pentru modul în care ”partenerii noștri tradiționali” din Occident ”vor să ia pielea de pe noi” la fiecare reuniune, contrastând cu oamenii lui Stalin care s-a manifestat moderat, chiar cedând de câteva ori.
Explicația e simplă și cinică: odată cu șervețelul de la Yalta, noi apăream pe harta intereselor ca parte a țărilor ”lui Stalin”, deci în grupul care trebuia jecmănit. Ei, occidentalii, nu considerau că iau de la România, ci de „imperiul” în care se afla țara noastră. Adică România nu mai era un stat, ci o sursă ”din cealaltă parte” pentru despăgubiri din care Occidentul profita.
Concluzia dialecticii istorice e clară: ”asocierea” cu un Imperiu – care întotdeauna este agresiv într-un fel sau altul – te face să dispari de pe hărțile politicii, dacă nu ai curajul de a-ți păstra identitatea!
Revin însă la ”lașitate” și la starea asociată, de neputință cronicizată la nivelul societății, cu al său singur final – dispariția. Dispariția țării, ba chiar a națiunii – pentru că o națiune este mai presus de stat, cu ale sale granițe schimbătoare. Întrebarea este - noi, care de 30 de ani ne plângem atât, oare am făcut ceea ce trebuie? Sau am zis doar ”Nu avem ce face…”, ”Dacă așa spun americanii…” sau alții, ori am sperat că ”lasă că ne ajută Dumnezeu!”.
Da, ne ajută Dumnezeu, același Dumnezeu pe care-l insultăm zilnic, eliminând - prin pervertirea minții, purtării și chiar a sufletelor – ceea ce vine la El?! Dar ne gândim măcar puțin dacă merităm să ne ajute?!
”Dacă așa spun partenerii occidentali…”. Da, ne-au spus să dăm economia pe 1 leu, să vindem la fiare vechi tot, să ne îndatorăm până peste cap – am făcut toate astea! Să le dăm sume uriașe pentru „consultanță”, pentru ”protecție”… am dat și dăm! Să semnăm renunțarea la drepturile asupra teritoriilor românești străbune, locuite de milioane de români care și-au păstrat eroic limba și tradiția, am comis și această crimă contra națiunii!
De fapt, întrebarea este – am spus vreodată NU atunci când noul ”imperiu” care ne domină a cerut ceva? Nu, am spus doar DA, actualmente întrebarea având un caracter pur formal, chiar cu nuanțe ironice.
Veți spune că nici în istorie NU au existat momente în care România sau țările române s-au opus solicitărilor imperiilor. Fals, au existat – și lor și se datorează existența națiunii. Domnitori vechi precum Mircea cel Mare sau Petru Rareș au creat momente istorice superbe, piloni ai podului peste fluviul învolburat al timpurilor, Alexandru Ioan Cuza cu al său plebiscit a pus puntea peste voința marilor puteri, pe care avea să o treacă Regina Maria, cea care s-a opus și a schimbat decizia mai marilor vremii, nefavorabilă inițial României Mari. Iar ultimul dintre cei ce au crezut că locul României NU este în umbra vreunui Imperiu – de la Est sau de Vest – a fost Nicolae Ceaușescu.
Din nou subliniez, întrebarea este – oare de ce se vorbește atât de puțin sau de loc despre aceste momente ale istoriei – sau au chiar în modul cel mai nedrept în cazul lui Nicolae Ceaușescu, titularul perioadei de apogeu al afirmării României pe plan mondial?!
Poftim? Pentru că nu e voie… de la alții?! Pentru că este important, ”în contextul parteneriatului strategic” și al ”calității României de membru în cadrul Uniunii Europene” să nu promovăm idei naționaliste? Sau cumva pentru că suntem noi de vină, că acceptăm asta? Că ne place comoditatea de privitori la spectacole românești de prost gust, care promovează luxul opulent prin nemuncă, ”șmecherie” și mai ales prin imitarea unor modele false de „putere”? Da, America e puterea – are bani, arme, domină aproape tot… deci asta e ”cool”.
Mai contează că ”stilul american” reprezentativ pentru masse este golănia cu cel mai josnic limbaj și mai imorală atitudine - transmisă prin ”muzică” și prin prestația ”vedetelor” în viața privată? Nu, deci să fii un derbedeu sfidător și plin de bani e ”cool”, cu atât mai mult cu cât comportamentul tău imită mai bine ”modelele” americane – să vorbești cât mai simplist, în cuvinte stâlcite, cu accent bizar, să dai cât mai mult din mâini… ca să ”exprimi sentimente”. Sau tu, ca fată sau femeie, musai să fii îmbrăcată, fardată și ”tunată” ca o curvă, să vorbești porcos și să te lauzi cu cumpărături.
Pe scurt, tendința de ”bunăstare”, transpusă ca ideal național actual este de a deveni o țară de derbedei și curve! Cu cluburi, mașini și haine scumpe, purtându-ne mizeria pe meridiane cât mai exotice, pentru ca să avem de unde trimite ”selfie”-uri de un prost gust… nici măcar remarcabil, ci niște imitații penibile - la alte imitații penibile.
Și da, asta înseamnă că deja nu mai suntem o națiune, ci un bazar, în care mărfuri de prost gust sunt vândute unor inși al căror unic scop în viață este să obțină acele mărfuri, fie luându-le pe „șmecherie”, fie dând cel mai mare preț, ca să ai oricum cu ce te lăuda! Adică, la final, și ”șmecheri” și proști!
Întrebarea de final este - de fapt, noi am urmat vreodată calea dreaptă? Am ales vreodată în fruntea noastră pe cineva care putea spune NU acestei pervertiri, acestei desființări naționale? NU, am ales formula cea mai comodă, sau cea care consideram că ne va agăța de șaua ”calului câștigător”, Occidentul, chiar dacă asta însemna să fim târâți prin colb, nu să urcăm alături de călăreț! Adică să cedăm tot ceea ce am cedat… și mai dăm încă, până la final. Oricine a ieșit din aceste tipare a devenit un inamic, ”nebun”, ”prost” sau ”om al rușilor”.
Așa va fi probabil și duminică, la alegerile prezidențiale, când cel mai penibil președinte al României va urca primele trepte ale celui de-al doilea mandat. De ce? Păi pentru că e ”neamț”, pentru că ”nu trebuie să iasă proasta”, pentru că ”războiul cu PSD nu s-a terminat”, pentru că ”trebuie să fim în Europa” etc. etc.
Nu contează că a încălcat de ”n” ori Constituția, că a fost dovedit ca beneficiar al unor înșelăciuni cu retrocedări bănoase, ori că a semănat discordie în țară!... Pe scurt, Iohannis are șanse să fie ales – iar acest fapt previzibil este stimulent pentru viitoarea stare a coloniei România - țară pe cale de dispariție!
Vom rămâne doar cu întrebarea - am urmat vreodată pe cineva care a ales calea dreaptă? Și atunci, din etericul în care poate vom mai exista, vom da vina pe altcineva.
