BUCUREȘTI, 25 nov - Sputnik, Daniela Porovăț. Inevitabil, o Catedrală a Mântuirii Neamului Românesc, sfințită în 2018, la 100 de ani de la Marea Unire, naște o comparație între ceea ce promitea România în urmă cu un secol și felul în care arată astăzi.
O catedrală care a fost dorită încă din perioada interbelică, dar care, parcă, s-a născut nu ca să celebreze poporul român, libertatea și independența sa, ci ca să-l comemoreze. Pentru că, la 100 de ani de la Unire, o parte din acest popor român căruia îi este închinată Catedrala urlă în gura mare că este o construcție inutilă și că România nu are nevoie de catedrale, ci de școli și spitale, ca și cum unele le-ar exclude pe celelalte.
Catedrala ar trebui să fie simbolul unității națiunii române, ori Centenarul îi găsește pe români mai dezbinați ca niciodată, disprețuindu-și țara (unii dintre ei), plecați în bejenie ca în urma unui război de 30 de ani (vreo 4 milioane și jumătate dintre ei), în timp ce țara însăși este împărțită între puteri străine și feliată de multinaționale ca o bucată savuroasă de tort care nu are stăpân.
Unde este atunci România pe care o celebrează Catedrala și ce a mai rămas din ea? Crăciunul care se apropie va răsuna de Jingle Bells și de alte invenții comerciale, în timp ce colindele autentice sunt ascunse ca un lucru de rușine și mai răsună numai în biserici, fiind alungate din spațiile publice laice.
Sărbătorile de Iarnă sunt acum pe mâna supermarketurilor și a reducerilor, după cum Centenarul însuși a ajuns laitmotiv de reclame comerciale care se revarsă în media de peste tot, ca și cum marea reușită a celor 100 de ani de stat modern ar consta în febra cumpărăturilor. Și dacă, măcar, ar fi vorba de mărfuri românești... Dar nu, de Centenar și în cinstea acestuia, cumpărătorii sunt îndemnați să cumpere obiecte sau alimente de import pe care și România le putea produce mai bine și mai ieftin.
În 100 de ani, din România nu a mai rămas nimic, nici măcar pământul de sub picioare, achiziționat de firmele bogate din afara țării ca o mare avuție ce este. Dar nu pentru români. Aurul, gazele, petrolul, pădurile, orice alte resurse care mai există, sunt în mare parte tot pe mâinile altora, pentru că românii sunt, zice Occidentul, prea proști și prea corupți ca să merite o țară. Așa că mare noroc că există unii deștepți pe afară care să pună mâna pe ea!
Centenarul pare, de aceea, gol de conținut, cu un președinte care a făcut tot posibilul, el care nu pleacă niciodată de acasă decât în vacanțe, să nu fie prezent la sfințirea Catedralei, pentru a ne arăta încă o dată cât de mult prețuiește tradiția acestui popor cu care nu are nimic în comun, și nu din cauza etniei sau a religiei, ci a caracterului, pentru că de România s-au putut îndrăgostit și cei de alte credințe sau origini.
Catedrala Mântuirii Neamului vine într-un moment care amintește de România de dinainte de 1918, mergând anapoda, adică înapoi pe firul timpului, înspre vremea în care aici își făceau de cap alte puteri și misiții lor mișei și nebuni, cum îi numea Eminescu, care cum voia.
Și atunci, Catedrala este mai puțin a Mântuirii și mai mult a Prohodirii, adică locul în care ultimii români credincioși, de altfel mulți, dar neauziți, ignorați și jigniți în toate felurile, ca și cum ar fi o rușine să mai crezi în Dumnezeu și în Neamul tău, vor veni să plângă după România care va fi fiind, vorba lui Constantin Noica, dar nu prea mai este...
