Corespondență din butoiul cu pulbere al Europei
BRUXELLES, 20 iun — Sputnik, Daniela Porovăț. Prin aceste demersuri, clasa politică românească dovedește că nu înțelege nimic din evoluțiile UE și din vântul schimbării și tocmai de aceea poziționează România în contra curentului, de-a-ndoaselea. Ca dovadă, premierul Italiei, aflat recent în vizită la Berlin, a amenințat cu sfârșitul Spațiului Schengen dacă nu se găsește o soluție europeană la criza imigranților. Iar Conte spune ceea ce gândesc multe cancelarii europene, speriate de dezastrul adus de desființarea granițelor dintre statele avansate din UE și care nu mai văd altă posibilitate de a-și proteja statele decât prin reintroducerea controalelor la frontiere.
România dă dovadă de aceeași ignorare a direcției istorice și în privința euro. În mod recurent, atât BNR, cât și factorii de decizie politici din România, trasează un orizont de așteptare pentru aderarea țării la moneda europeană, în timp ce în țările europene care poartă deja povara monedei unice se fac scenarii de revenire la moneda națională pentru situația de forță majoră, așteptată într-un viitor apropiat, de prăbușire a sistemului euro. Din nou, România trăiește în trecut despre care își imaginează că reprezintă viitorul doar pentru că elita politică de la București a învățat papagalicește discursul oficial pro Europa și acum nu mai e în stare să gândească altcumva și să se adapteze la schimbare.
Cireașa de pe tort, Trump însuși critică la scenă deschisă politica ușilor deschise pentru imigranți a Cancelarului Germaniei cu un discurs care seamănă ca două picături de apă cu acuzele partidelor anti-imigrație din Europa precum Lega Nord din Italia, Partidul Libertății din Austria, partidul pentru Libertate din Olanda, Frontul Național din Franța (devenit Adunarea Națională între timp) sau AfD din Germania, considerate până nu demult nefrecventabile, extremiste și o amenințare la adresa lumii întregi. Ce să mai spună acum trâmbițele globaliste ale României când au văzut la președintele SUA aceeași poziție față de imigranți pe care au criticat-o virulent la mișcările naționaliste europene?
Dar România defilează în continuare cu aspirația la Spațiul Schengen, la moneda euro și visează la un model al integrării europene în care nici Occidentul nu mai crede. La 1 ianuarie 2019, când România va prelua președinția Consiliului Uniunii Europene, toată lumea va ști că e vorba de o butaforie, pentru că, între timp, fiecare țară își va vedea de interesele sale (unele state nu au încetat niciodată să o facă, de altfel). Numai decidenții de la București se vor adresa unei Uniuni Europene modificate radical între timp cu discursuri sforăitoare din alte vremuri, demonstrând încă o dată că simțul istoriei nu prea curge pe Dâmbovița și că, în materie de autoiluzionare, clasa politică românească a rămas în fruntea clasamentului, în timp ce țara se zbate în continuare să atingă ultimul loc în clasamentul dezvoltării țărilor membre, având noroc doar cu Bulgaria ca să obțină totuși penultima poziție.
