Motto: "Stea Sfântă a României,
te-am văzut și
cred că ești nebiruită"
C.A. Rosetti
Scriam anul trecut, tot de 9 mai, când se împlineau 140 de ani de declarația magnificului Kogalnicenu, că serbăm ceea ce nu ne reprezintă, adică așa zisa "Zi a Europei", dar nu facem mai nimic pentru cei cărora le datorăm existența ca națiune — cei trei mari "Părinți ai Patriei", cărora le datorăm declanșarea demersului major în devenrea națională.
Aceeași situație o regăsim și anul acesta, când, chipurile, sărbătorim Centenarul Marii Uniri. Aștept să văd și eu minunea — dar mă întreb dacă mai există suficient patriotism pentru așa ceva…
Îmi fac din nou datoria să amintesc că, până la venirea lui Nicolae Ceaușescu, de 9 mai se sărbătorea în primul rând Ziua Victoriei împotriva fascismului și abia se auzea de Ziua Independenței națiunii române — 9 mai 1877.
Nicolae Ceaușescu repune în drepturi sărbătoarea zilei Independenței de stat, de la centenarul din 1977 datând și superproducția cinematografică "Războiul de Independență", creația regizorilor Doru Nastase, Gheorghe Vitanidis și Sergiu Nicolaescu, dar și a unei pleiade întregi de mari actori.
În privința celor trei mari personalități, îmi fac și anul aceta datoria de a le aminti: națiunea română își anunța independența, nu prin glasul regelui, care avea să o proclame a doua zi, pe 10 mai, ci prin glasul lui Mihail Kogălniceanu, prin lupta publică extraordinară și pragmatismul politic al lui C.A. Rosetti și prin dibăcia și voința diplomatică a lui Ion C. Brătianu.
Mihail Kogălniceanu, ministru al Afacerilor Externe în momentul de grație 9 mai 1877, probabil cel complex om de stat român din toate timpurile și cel mai mare orator, rostește acea frază care stă la baza indepndeței de stat:
"În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare! Nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă".
C.A. Rosetti este poate cea mai uitată dintre personalitățile creatoare ale Națiunii. În sensul că un trecător prin celebra piață bucureșteană care-i poartă numele nu știe cine a fost, dar mai ales ce a făcut pentru România cel ce stă așezat în jilțul său din bronz, în frumoasa statuie care înobilează, din 1903, centrul Capitalei.
Oare când l-or fi văzut pe Rosetti stând, se întreba pe bună dreptate Nicolae Iorga la vederea monumentului. "Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea" — stă scris pe soclul statuii lui Constantin Alexandru Rosetti, cel care a creat presa română modernă, care a pus la cale și a finanțat revoluția de la 1848 din Țara Românească, care a militat și a convins populația (prin ziarele sale) pentru Unirea de la 1859, care a susținut alegerea lui Cuza, pentru ca, ulterior, nemulțumit de evoluția "autoritară" a domnitorului Unirii să-l răstoarne pe Cuza și să-l susțină pe Carol I; radical al dreptății, liberal "roșu" a fost mai curând apropiat de socialism, lupta lui principală fiind pentru drepturile țăranilor și pentru breslele meseriașilor.
În 1877, Rosetti întrevede posibilitatea obținerii independenței prin războiul ruso-turc și începe cea mai mare campanie de presă pentru convingerea opiniei publice de participare la război — asta în ciuda unui curent contrar foarte puternic, reprezentat, printre alții, de Mihai Eminescu. Președinte al Adunării Deputaților, face toate jocurile politice necesare pentru ca, în ședința din 9 mai, Kogălniceanu să țină discursul anunțării națiunii, dar face și aranjamentele de culise pentru ca declarația să fie votată.
Așa cum spuneam, după 1989, Rosetti este practic uitat, iar cea mai bună dodadă este că în 2016, la 200 de ani de la nașterea sa, în afara Băncii Naționale care a realizat o monedă omagială, nicio instituție nu a pus o coroană de flori la monumentul său. Printre altele, energicul Rosetti a fondat Partidul (Național) Liberal, iar ca instituții de cultură este inițiator al Academiei Române, al Atheneului, al Filarmonicii, a fost un reformator al Teatrului Național, pe care l-a condus ca director, fiind primul care introduce repertorilul bazat pe dramaturgi români. Cu siguranță 2016 merita să-i fie deicat, ca anul C:A. Rosetti, cum 2017 merita să fie anul Kigălniceanu, un alt bicentenar uitat în graba „euroaltantică.
Mai tânăr decât cei doi (născut în 1821) prezentați anterior, Ion C. Brătianu, prim ministru în 1877, are marele merit de a fi înțeles vremurile, dar și imperiile. Este cel care, în fața aroganței cancelarului țarist prințul Aleksandr Gorceakov, care inițial nu considera Principatele române demne de un parteneriat cu armata imperială, să fi avut abordare corectă — cea care avea să ducă la realizarea pactului avantajos în urma căreia, prin lupta și jerta armatei și a voluntarilor, românii să-și obțină independența. Activitatea lui politică este prodigioasă, culminând cu descoperirea soluției Carol de Hohenzollern, convingerea caselor regale și aducerea viitorului rege în țară. Dintre cei trei, Ion C. Brătianu este poate cel mai favorizat, dar este doar o aparență: numele său, ca și al celorlalți doi a fost acordat unor artere importante, unor instituții de învățământ, este folosit politic de către liberalii actuali, în context de multe ori confuz sau nepotrivit.
Închei aici această modestă aducere aminte — fără pretenții — a acestor mari figuri, a acestor părinți ai națiunii. Fac asta în fiecare an, atât ca un omagiu adus lor și marii zile de 9 Mai 1877, din datorie și dragoste față de România, dar și față de marele patriot care mi-a fost prieten și dascăl politic, Corneliu Vadim Tudor.
Este și o atragere aminte a celor care se ocupă atât de intens de ceva străin de neam, că rădăcinile pe care trebuie să le udăm sunt aici, în România, nu la Bruxelles. Acele rădăcini puternice care nu sprijină tulpina unor imperii sau a unor grupări interesate doar de profit bănesc, ci o tulpină a simțirii profunde — Națiunea română.
Măcar atât să facem în cinstea lui 9 Mai 1877 — să udăm rădăcinile Națiunii cu un omagiu sincer, pios, din minte și suflet.
