BUCUREȘTI, 9 mai — Sputnik, Dragoș Dumitriu. De mult timp această zi de confluență eroică stă sub semnul vremurilor, nu al respectului pentru marile valori naționale. Mai precis, până la venirea lui Nicolae Ceaușescu se sărbătorea în primul rând Ziua Victoriei împootriva fascismului — 9 mai 1945 și abia se auzea Ziua Independenței națiunii române — 9 mai 1877; Ceaușescu repune în drepturi sărbătoarea zilei Independenței de stat, care rămânea însă în umbra altor manifestări; în ultimii ani, 9 mai a devenit Ziua Europei, Ziua Independenței se marchează festiv, dar atât, pe când Ziua Victoriei nici măcar nu se mai pomenște de către primii oficiali ai statului, fiind marcată, spre onoarea ei, doar de Armata Română.
Chestiunea este că, în legătură cu 9 mai, ziua în care națiunea română își anunța independența, nu prin glasul regelui, care avea să o proclame a doua zi, pe 10 mai, ci prin glasul lui Mihail Kogălniceanu, prin lupta publică extraordinară și pragmatismul politic al lui C.A. Rosetti și prin dibăcia și voința diplomatică a lui Ion C. Brătianu. Culmea este că acești trei mari oameni, adevărați fondatori ai națiiunii române, sunt lăsați într-o umbră spirituală — caracteristică de altfel pentru tot ce înseamnă valoare națională.
Mihail Kogălniceanu, ministru al Afacerilor Externe în momentul de grație 9 mai 1877, probabil cel mai orator român, rostește acea frază care stă la baza indepndeței de stat: "În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare! Nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă". Așadar Kogălniceanu rostea cuvintele nemuritoare, apogeu al unei cariere politice unice, cuprinzând lucrări dificile — cum ar fi reformele perioadei Alexandru Ioan Cuza, problema țiganilor, problema evreiască (integrarea valului migrator din nordul țării), secularizarea averilor mănăstirești, dar și chestiuni de mare finețe diplomatică — decisive atunci, în zorii statului român. Relațiile cu o Europă extrem de intrigată de apariția noilor state, dar și crearea unor prime legături cu zone extreme, cum ar fi primele înțelegeri diplomatice cu China. De ce afirm că este uitat? Lui Kogălniceanu i s-au dedicat statui și monumente (în 1936, magnificul monument din București, operă a scuptorului Oscar Han), sunt localități care îi poartă numele, un aeroport internațional, străzi în România și Moldova — dar anul acesta, când pe 6 septembrie se împlinesc două secole de nașterea sa ar fi meritat să-i poarte numele. Nu se întâmplă asta, la fel cum opera sa politică, istorică și literară a rămas apanajul cercetătorilor și editorilor epocii Ceușescu. Astfel, atunci Academia Română a reușit editarea operei sale în cinci părți, cuprinzând nu mai puțin de 12 volume în format mare, astăzi nu se poate face nimic în acest sens; la fel operele extraordinare ale academicianului Alexandru Zub, lucrările Martei Anineanu și altele realizate atunci sunt imense față de ceea ce se face acum în legătură cu Kogălniceanu. Se găsesc în schimb istorici care, sub semnul "adevărului", scot din context chestiuni controversabile și picanterii pe care le transformă în lucrări… bine vândute.
C.A. Rosetti este poate cea mai uitată dintre personalitățile creatoare de națiune. În sensul că un trecător prin celebra piață bucureșteană care-i poartă numele nu știe cine a fost, dar mai ales ce a făcut pentru România cel ce stă așezat în jilțul său din bronz, în frumoasa statuie cqre stă, din 1903, în centrul Capitalei. Oare când l-or fi văzut pe Rosetti stând, se întreba pe bună dreptate Nicolae Iorga la vederea monumentului. Rosetti a creat presa română modernă, dar a transpus lupta din presă în realitate, a militat activ și a reușit să-și pună planurile în aplicare. "Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea" — stă scris pe soclul statuii sale. Constantin Alexandru Rosetti a pus la cale și a finanțat revoluția de la 1848 din Țara Românească, a menținut flacăra luptei prin presa editată în exil, a militat și a concins lumea pentru Unirea de la 1859, a susținut alegerea lui Cuza devenind ministru, pentru ca, ulterior, nemulțumit de evoluția "autoritară" a domnitorului Unirii să devină vocea cea mai puternică a opoziției și, în 1866, să-l dea jos. L-a susținut pe Carol I, dar tot de pe pozițiile radicalului dreptății; liberalismul lui "roșu" a fost mai curând apropiat de socialism, lupta lui principală fiind pentru drepturile țăranilor și pentru breslele meseriașilor. Rosetti întrevede posibilitatea obținerii independenței prin războiul ruso-turc și începe cea mai mare campanie de presă pentru convingerea opiniei publice de participare la război — asta în ciuda unui curent contrar foarte puternic, reprezentat, printre alții, de Mihai Eminescu. Președinte al Adunării Deputaților, face toate jocurile politice necesare pentru ca, în ședința din 9 mai, Kogălniceanu să țină discursul anunțării națiunii, dar face și aranjamentele de culise pentru ca declarația să fie votată. Spiritul său just, nevoia de dreptate îl face să nu strângă averi, în ciuda atâtor funcții de ministru și de parlamentar, moare sărac — mai ales după ce un incendiu îi mistuie casa — moare scriind, iar la funeraliile lui, la care au participat un număr record de bucureșteni și români veniți din toată țara este desfășurat pentru prima dată steagul roșu — al luptei celor mulți, în acea vreme, în 1885. În opinia mea, C.A. Rosetti este cel mai nedreptățit dintre "părinții patriei", fiindcă opera sa gazetărească, principala componentă a creației sale, nu a fost publicată niciodată. Fragmente au apărut, tot datorită editorilor și cercertătorilor din trecut, de exemplu antologia prefațată de Radu Pantazi. Tot în trecutul ceaușist apare cartea biografică scrisă de marele Vasile Netea, analiza literar-sentimentală a regretatului Marin Bucur, cel care editează în formulă completă jurnalul său, operă de mare valoare, și corespondența. Așa cum spuneam, după 1989, Rosetti este practic uitat, iar cea mai bună dodadă este că în 2016, la 200 de ani de la nașterea sa, în afara Băncii Naționale care a realizat o monedă omagială, nicio instituție nu a pus o coroană de flori la monumentul său. Printre altele, energicul Rosetti a fondat Partidul (Național) Liberal, iar ca instituții de cultură este inițiator al Academiei Române, al Atheneului, al Filarmonicii, a fost un reformator al Teatrului Național, pe care l-a condus ca director, fiind primul care introduce repertorilul bazat pe dramaturgi români. Cu siguranță 2018 merita să-i fie deicat, ca anul C:A. Rosetti. N-a fost așa, statul român avea alte probleme — "tehnocrate".
Mai tânăr decât cei doi (născut în 1821) prezentați anterior, Ion C. Brătianu, prim ministru în 1877, are marele merit de a fi înțeles vremurile, dar și imperiile. Este cel care, în fața aroganței cancelarului țarist prințul Aleksandr Mihailovici Gorceakov, care inițial nu considera Principatele române demne de un parteneriat cu armata imperială, să fi avut abordare corectă — cea care avea să ducă la realizarea pactului avantajos în urma căreia, prin lupta și jerta armatei și a voluntarilor, românii să-și obțină independența. Activitatea lui politică este prodigioasă, culminând cu descoperirea soluției Carol de Hohenzollern, convingerea caselor regale și aducerea viitorului rege în țară. Dintre cei trei, Ion C. Brătianu este poate cel mai favorizat, dar este doar o aparență: numele său, ca și al celorlalți doi a fost acordat unor artere importante, unor instituții de învățământ, este folosit politic de către liberalii actuali, în context de multe ori confuz sau nepotrivit. Este de remarcat efortul făcut de istoricul Ioan Todea, dar opera sa epistolară, constând în câtva mii de scrisori cu adresate soției sale Pia (născută Pleșoianu), dar și fiilor săi, lucrare editată în perioada interbelică sub egida Așezămintelor culturale Brătianu, ei bine nu a mai fost editată. O operă care ar reda publiclui și cercetătorilor pagini de istorie autentică. Nu mai vorbesc de o lucrare care să cuprindă în ansamblu opera celor doi frați — deci inclusiv a fratelui cel mare, Dumitru Brătianu, un diplomat de excepție, cel căruia i se datorează acte de negociere de mare însemnătate pentru Unirea din 1859 cu Poarta Otomană.
Închei aici această aducere aminte — fără pretenții — a acestor mari figuri, a acestor părinți ai națiunii, Am făcut aceasta atât ca un omagiu adus lor și marii zile de 9 Mai 1877, dar și ca o atragere aminte a celor care se ocupă atât de intens de ceva străin de neam, că rădăcinile pe care trebuie să le udăm sunt aici, în România, nu la Bruxelles — și că ele nu au apărut pentru că niște imperii și niște capitaliști doreau mai mult profit de pe urma cărbunelui și oțelului, ci pentru că trebuia să existe ceva ce tot românul simțea — Națiunea română. Oare astăzi românul de azi mai simte așa ceva? Măcar atât să facem în amintirea și omagierea lui 9 Mai 1877, să ne punem această întrebare.
