"Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii,
trebuie să vezi ce idoli are"
Mihai Eminescu
Copil fiind, viitorul cutreieram… Îl vedeam cu ai minții ochi uimiți de cărțile și filmele SF ale anilor 70, optimiste precum acea perioadă, așa încât viitorul mi se părea ceva superb nu doar prin inevenții, dar mai ales prin ormanii care le vor folosi. Eroi frumoși, parte a unor generații ce vor fi rezolvat problemele neplăcute ale umanității, iar rostul noii societăți era explorarea cosmosului, călătoria în timp sau în dimensiuni nebănuite, totul într-o planetară colaborare…
Da, nu glumesc, astea erau gândurile unei generații născute la nici 20 de ani de terminarea războiului mondial. Par amintirile unui dinozaur scăpat din imemoriale ere, nu-i așa? Când ne gândeam la anul 2000 ni se părea că vom trece pe lângă Neil Armstrong, că îl vom saluta din costumul strălucitor al celui care va merge mai departe, tot mai departe, acolo unde nimeni nu a mai ajuns vreodată!
Copil fiind, trecutul cutreieram, alături de voievozi, cavaleri, legende și istorii, trecutul era mândrie, era fapta reală — cum altfel ne puteam gândi la vremuri eroice?! — iar acele certitudini ale trecutului ne dădeau siguranța că și noi suntem în stare de a face cândva, când „vom fi mari", ce au făcut înaintașii. Dacă ei au putut, cu siguranță și noi vom reuși!
Copil fiind, nu cutreieri prezentul; este singurul timp în care ești condus, ești tutelat, nu ești încă "mare", nu faci concret nimic de capul tău. Dar copilăria încetează, iar călătoria în prezent începe.
În ciuda unor neplăceri din perioada anilor 80, cozile la alimente în primul rând, în primul rând, generația mea și-a trăit tinerețea… ca tinerii, după își trăise și copilăria sau adolescența în firescul vârstei. Fără imixtiunile perversiunilor minții adulte, fără iureșul inform al luptei pentru existență. Lumea în care am trăit avea grijă ca părinții să muncească, bunicii să se odihnească iar copii să învețe și să viseze.
De aceea lumea în care a crescut generația mea era… armonioasă. Nici bogată, nici săracă, nici liberă în toate sensurile, dar nici liberă în toate nonsensurile. Pur și simplu armonioasă… De aceea a și reușit să facă mulți oameni fericiți în acei ani; lumea venea după zeci de ani de crize, războaie, ocupație, impuneri, regimuri radicale, teroare brună sau roșie… O lume pe cât de sătulă de nebunii, pe atât de dornică de siguranță și de armonie.
Poate aveți impresia că transform anii 70 într-o perioadă idilică; dacă doresc ceva este să nu uităm trecutul, cu părțile lui bune; desigur, consumismul zilelor noastre vrea ca totul, inclusiv momentele vieții, să semene cu produsele de azi — finisaj și ambalaj care să-ți ia ochii, modernizări multe și, în mare măsură, inutile, dar și fiabilitate minimă, astfel încât să se strice repede și să își iei altul. Alt produs, altă clipă și, de ce nu, chiar altă viață? Totul se poate în această lume a aparențelor, cu o condiție — să uiți de tine însuți și să te lași condus.
Condus de reclamele comerciale, politice, medicale, spirituale — chiar omul e o reclamă, nu? Gândiți-vă doar la câte nonsensuri umane sunt modele azi! Așa zise vedete, de fapt rebuturi pseudo-artistice, mafioți, curve de mai mult sau puțin lux, ba chiar personaje care nu fa ceva anume, ci doar sunt invitate la emisiuni pentru a spune tâmpenii — ei bine toate aceste nonsensuri ale unei vieți raționale sunt azi… modele urmate! Și e firesc să fie așa; în fond, "lumea civilizată" către care noi aspirăm folosește de mult timp procedeul.
Filmele Occidentului, muzica de mare audiență, promovată și ultrapremiată este un adevărat elogiu adus vieții de gangster, obsesiilor sexuale și violenței, consumului de alcool și narcoticelor, lipsa scrupulelor, cruzimea, duritatea… nici nu mai spun de permanentizarea homosexualității ca normalitate. Ei bine toate acestea au devenit elemente obligatorii, fără de care nu se poate imagina un film de succes! Chiar și filmele pentru adolescenți — și chiar cele destinate teoretic copiilor includ o parte a acestei liste.
Cum să te mai miri când vezi crime odioase, sau când auzi că în SUA se produc anual peste 30.000 de omoruri cu arme de foc?!
Întrebarea vine firesc — unde vrem să ajungem? Hai să mai adăugăm un argument — din multe puncte de vedere NU suntem SUA! America este o putere imensă, din toate punctele de vedere; are structuri puternice, stabile, create în secole de acumulare; SUA este condusă de un sistem cu totul aparte, care nu este pus în pericol de decăderea societății și a individului de rând. De ce? Poate pentru SUA este cel mai important purtător și multiplicator al virusului care a infectat întreaga planetă — și știe cel mai bine să se folosească de el. Dar asta e problema lor, nu a noastră!
Noi nu suntem America, dar nu suntem nici noi; noi nu prea suntem nimic acum, în prezent, pentru că ne-am întors la stadiul de copii care au un tutore; din păcate un tutore care ne învață nonsensurile de mai sus, pentru că scopul lui nu e să ne crească pentru noi, ci pentru el, pentru a ne folosi ca să trăiască mai bine.
Exact ca în familiile degenerate care fac și răpesc copii pentru a-i trimite la cerșit, la furat, iar mai târziu, când sunt întemnițați sau uciși să-i laude că… și-au făcut datoria față de familie, care e „cel mai important în viață".
Asta am ajuns și noi acum, niște copii ai unor "părinți„ degenerați, care ne spun că nu e bine să învățăm ci să ne „trăim viața", sau nu contează că am făcut școală și prestăm la closete în Occident, "munca nu e rușinoasă", nu-i așa, ce contează că vin perverșii la distracții sexuale, facem "promovare turismului", nu contează că tinerii nu mai vorbesc limba țării, ci o stâlceală de prescurtări inculte, iar pentru ei adevărata țară "e afară". E bine și când tinerii vin între triumfale scânduri din războaie care nu sunt ale noastre și pentru care îi decorăm ca eroi, bieții de ei, morți dar nu pentru țară, ci pentru interesele "tutorelui" și pentru câțiva bani pe care să-i trimită acasă…
Iată dar cum a trecut anul 2000, iar generația mea nu explorează spațiul, ci abisul. Cât despre eroii de azi… ei vin din acel abis! Sunt creaturile sale, nu oameni!
Aș spune că ne rămâne trecutul, dar iată, în ziua de azi, nici el nu poate dăinui! Da, în ziua de azi trecutul… se alterează; în fiecare zi un erou al istoriei este distrus, trecut prin noroiul "adevărului", iar în loc de bravul luptător descoperim că nația noastră are drept strămoși asasini, împilatori, obsedați sexual, turnători…
Plus acuzațiile aduse românilor de criminali atroce, „a doua țară după Germania hitleristă ca număr de evrei uciși" — și să nu uităm că, mai nou, trecutul nostru este cel ce consemnează înrobirea țiganilor, la care, un rol de seamă, cupă cum a spus însuși ambasadorul "tutorelui", "un rol important l-a avut Biserica Ortodoxă Română„. Nu contează că pe vremea înrobirii BOR nici nu exista ca instituție — și mai ales nu importă că Biserica e fundamentul spiritualității românești. Ce e aia „spiritualitate românească„?!
Acum vorbim de "spiritul NATO" și de "parteneriatul cu SUA"!… Dumnezeule, am schimbat câteva silabe și ne-am întors la "exemplul tovărășesc al Uniunii Sovietice"! Dar atunci lumea venea după un război distrugător, rănile încă deschise cauționau întrucâtva duritatea, răzbunarea, împietrirea în răutate, nevoia de dominație… Dar acum?! Altă motivație reală, în afară de murdarele câștiguri, de multe ori pătate chiar de sânge, există oare?
Am intrat în Anul Centenarului Marii Uniri. Ar trebui să fie un an al călătoriei în timp, către spiritul unui alt timp. Eroic, mândru, fabulos, spiritul și timpul unei Românii Mari! Nu, anul acesta va fi mult mai prozaic; vom serba alături de partenerii noștri strategici — care poate vor recunoaște cu această ocazie că… nu au recunoscut niciodată România Mare!
Vom cheltui mulți bani, fiindcă asta ne-a învățat "lumea civilizată", iar istorici și ziariști vor dezvălui alte "nenorociri" făcute în 1918, „tutorele" și lumea lui „civilizată„ vor folosi acest an pentru a ne mai îmbrobodi și pune să facem cine știe ce jocuri de-ale lor… În rest, pentru popor va fi ceea ce am scris mai sus — scufundarea în abis. Din păcate — și pentru țară.
Ne rămâne credința în Dumnezeu și în trecutul pe care nu-l vedem la televizor sau pe Internet, ci cel pe care, dacă stăm bine să ne gândim, l-am trăit într-o epocă de care nu are de ce să ne fie rușine. Poate că aceasta ar fi o treptă pentru ieșirea din abis — să spunem și altora povestea adevărată a unei perioade pe care alții vor să șteargă din istorie. Iar pentru mine și generația mea, reprezintă anii în care am putut vedea, cu ochii propriei minți, un viitor frumos, despre care nu trebuie tăcut. Poate că 2018, Centenarul, este ultima șansă a generației mele de a face acea visată călătorie în timp, printre aștrii viitorului.
Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
