BUCUREŞTI, 31 dec — Sputnik. Doina Crainic. Actorul Dan Puric scrie un text plin de sensibilitate despre modul cum poporul român, îngenuncheat de atâtea dureri, s-a ridicat pentru a-l conduce pe ultimul drum pe ultimul lui Rege, înălţând un suspin tulburător „ca o coloană de demnitate românească în plin deșert sufletesc".
„Apa aceasta curată a pătimirii românești s-a adunat apoi toată într-un fluviu de suferință mută ce-a străbătut încet și sigur, netulburat de istorie, pământul plin de răni deschise și nevindecate. Pe valurile mângâietoare ale acestui fluviu de durere, plutea legănată ușor, în voia brizei-suspin ce-o înconjura din toate părțile, o bărcuță fără de vâsle pe care în sfârșit destinul o lăsase în pace ca să-și găsească liniștea în brațele Lui Dumnezeu… Era sicriul regal! Legănat încet de valurile-lacrimă, el se-ndrepta ca-ntr-un dulce somn spre Cetatea Eternă", scrie Dan Puric.
Maestrul spune, în acest text publicat de Activenews.ro, că astfel, „într-un suspin comun mare cât o țară", românii l-au dus pe ultimul drum pe Regele lor.
Poporul român, format din „oameni-durere", cu „suferința pre suferință călcând", au prefăcut pentru o clipă „întreaga țară într-o strălucitoare Biserică".
„Orașul întreg era o sfântă catedrală ce oficia în tragică durere marea Despărțire. Pentru o clipă cerul plumburiu se dădu la o parte ca soarele să lumineze destinul cenușiu al acelor oameni. Aerul vibra de tristețe ca lacrima atârnată pe geana unui copil. De o parte și de alta a cortegiului funerar se-nălțau în aer, ca niște păsări eliberate din cușca propriului suflet, mii de cruci făcute de degetele tremurânde ale unui popor învins în destinul său istoric, dar care acum în sfârșit, după atâta timp, își murmura nebiruita lui credință", continuă maestrul.
Dan Puric aminteşte de suveranii dinainte, care au adus poporului român „libertatea, gloria militară, unirea ființei naționale și, odată cu ea, onoarea de a fi român în lume". Însă ultimul Rege, prigonit şi exilat, „rămas fără de ţară", nu a mai putut să dăruiască poporului său astfel de lucruri măreţe şi, astfel, s-a gândit „să-și smulgă din piept singura lui avere".
„«Averea» cu care-și părăsise țara și cu care acum se-ntorcea din exil, o simplă cruce de lemn. Iar poporul acesta românesc, privind-o, ca la un semn îngenunche și țâșni în lacrimi. Căci el își vedeau în ea propria lor crucificare. Era darul Majestății Sale Mihai I pentru poporul lui român!", încheie actorul.
