BUCUREȘTI, 8 mai — Sputnik. „Macron e un uriaş costum gol. Asta e el. […] A fost la şcolile adecvate. Şi îţi dă sentimentul că individul n-a avut o idee originală în viaţa lui. În plus, există o suspiciune serioasă că ar fi un soi de golem creat de Hollande şi ai lui. Aşa că, din moment ce ştiau că or să piardă alegerile, au creat un personaj într-o hologramă care avea să candideze pentru ei, ajutându-i să nu piardă puterea. Astfel, până la un punct, sistemul politic din Franţa a fost capturat de ceea ce am putea numi clasa „tehnocrată". Iar dacă tehnocraţii erau de stânga sau de dreapta n-avea nici o importanţă. Şi clasa asta tehnocrată îl prezintă pe Macron ca pe un ins cu desăvârşire nou. Doar că el nu e nou deloc. Indivizii ăştia au fost la putere în ultimii 50 de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Aşa că acum nu se întâmplă nimic special."
Scriitorul și poetul Petru Romoșan publică acest text al lui Charles Gave într-un editorial publicat pe site-ul profesorului Ion Coja, sub titlul "Haos politic total în Franța. Quo vadis, Galia?" Dar nu doar în excelentul articol meționat găsim semnătura lui Gave pe analize mai mult decât critice despre Macron și despre actualitatea politică din Franța.
Fostul premier Adrian Năstase reproducea, acum două luni, un articol al lui Gave ("Sfârșitul visului european") cu un fragment edificator despre situația dramatică a Franței în Uniunea Europeană:
"În 2002 am scris o carte, "Leii conduși de Măgari" (Lions Led By Donkeys), al cărui principal punct a fost acela că adoptarea euro ar ucide Europa competitivă și eterogenă pe care am iubit-o atât de mult. Cartea a fost prefațată de Milton Friedman, care a prezis că Europa a fost programată să intre într-o perioadă de rigor mortis. Au trecut de atunci cincisprezece ani și este clar că Europa, ca un concept unitar, este într-adevăr pe moarte. (…) Nicăieri nu este dezintegrarea visului european mai puternică decât în Franța, țara de unde provine întregul concept. Încercarea de a impune o monedă pe care nimeni nu a dorit-o a avut ca rezultate trădarea propriilor principii de către stânga politică pentru a "ajuta" oamenii și trădarea de către dreapta tradițională a rolului său de apărător al națiunii".
Un alt articol atrage atenția, scris de Charles Gave pe site-ul "Institut des Libertes", poate cea mai prestigioasă instituție de reflecție economică liberală franceză. Articolul poartă titlul "Macron sau neantul" și pleacă de la celebra întrebare al lui Leibnitz: "De ce există "ceva", mai degrabă decât "nimic"?". În cazul lui Macron, scrie Gave, răspunsul pentru Leibniz este ușor — "nu există nimic".
O altă comparație, în deschiderea articolului se referă la ironia fină dar mușcătoare a britanicilor: "Îl privesc pe domnul Macron și nu mă pot împiedica să mă gândesc la fraza lui Churchill despre Attlee: "O mașină goală s-a oprit în fața Downing Street 10 și din ea a ieșit domnul Attlee".
Să scrii despre vid, conchide Gave, despre nimic, e o sarcină aproape imposibilă. "Și să citești despre neant, e și mai greu".
Iată în continuare articolul tradus integral.
Macron sau neantul
Am spus deseori despre constituția celei de-a cincea Republici că este un dezastru. Am scris că ficare dintre președinți a fost mai rău decât precedentul și că asta nu se va termina decât cu un clovn ca președinte. Domnul Hollande a jucat acest rol spre satisfacția generală; am sperat naiv că am atins fundul și că fiecare dintre viitorii președinți va fi mai bun decât ca precedentul începând cu mai 2017.
Dar nu mi-am imaginat că, după clovn, vom avea un președinte care reprezintă… nimicul. Și totuși aici am ajuns.
Candidatul pe care cei de la Davos ni-l pregătesc de ani este un melanj uimitor de vid și neant, îmbrăcat într-o mare suficiență și liber de orice cunoștință despre ceea ce este cu adevărat țara sa. Despre acest personaj care pare a fi un golem gata de a fi în slujba oamenilor de afaceri apatrizi care urăsc țările lor în general și Franța în particular, îmi permit câteva remarci extrase din experinața mea personală de francez născut în străinătate și care și-a petrecut aproape toată viața în afara Franței.
Îmi aduc aminte de cei 18 ani petrecuți în Algeria unde tatăl meu era ofițer și unde am fost elev la liceul René Basset din orașul Mostaganem. În fiecare an, de 11 noiembrie, voluntari musulmani, toți foști combatanți, se prezentau în fața autorităților militare pentru a purta drapelul Franței în timpul cermoniilor comemorării armistițiului din 1918. În fiecare an purtătorul drapelului era asasinat în zilele următoare! Și în anul următor, alți voluntari se prezentau! Ce vid mintal trebuie să ai ca să crezi că acei oameni nu erau francezi și mândri a fi? Domnul Macron ar fi gata să poarte drapelul țării noastre dacă asta ar implica uciderea lui imediată? Mă îndoiesc. Îmi imaginez cu groază un automobil, gol desigur, deorece acest om nu reprezintă nimic și nu este nimic, urcând pe Champs-Elysees în ziua parăzii militare de 14 iulie puțin înainte sau puțin după ce Legiunea a trecut cu pasul său lent pe "cea mai frumoasă stradă din lume" și mă gândesc la dezamăgirea de sub chipiurile albe la ideea că sunt conduși de cineva care i-a comparat cu SS-iștii hitleriști îndrăznind să spună că colinizarea a fost o crimă împotriva umanității. Nu asta gândea regele marocului care nu știa cum să mai mulțumească Franței pentru cea făcut acolo sau ce spunea Ferhat Abbas: Franța nu a colonizat Algeria, ci a creat-o".
Îmi imaginez pe protectorul Academiei Franceze, președintele Republicii, explicând cui vrea să audă discursul său despre Cultura franceză care nu există. Și mă gândesc la disperarea tuturor acelor oameni eminenți care și-au dedicat viața pentru întreținerea flăcării acestei culturi. Mă gândesc la Senghor, la Romain Gary, la Kessel și la mulți alții, toți născuți în afara Franței și deveniți mai francezi decât oricine grație iubirii pentru această cultură care, pentru holograma Macron nu există.
Îmi imaginez dezgustul cu care profesorul de franceză de la un liceu din suburbii trebuie să se ducă la serviciu luni dimineața după ce a aflat că, de fapt, tot ce a predat el și în care a crezut nu există și nu a existat niciodată — și totul a fost înlocuit cu un vid amețitor.
Îmi imaginez plăcerea care trebuie să-i cuprindă pe cei din țările străine care vor trebui să negocieze cu Franța în cei cinci ani în care țara noastră va trebui să facă față ideii că biroul prezidențial va fi umplut cu un vid vanitos și mulțumit de el însuși. Dar acest vid va fi îmbrăcat în costume alese. Și vor fi și mai satisfăcuți cu cât vom abandona din ce în ce mai mai mult suiveranitatea, transformând Franța într-un Land german.
Și nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că în istoria țării noastre am putut fi guvernați de incompetenți — a se citi trădători sau corupți — dar niciodată nu am fost guvernați de… nimic, de o ectoplasmă al cărei sânge nu este roșu și mai roz delicat.
Și îmi repet această frază din Evanghelie: "Da-ul vostru să fie da, iar nu-ul vostru să fie nu. Tot ce nu e așa vine de la cel rău".
Ar fi timpul ca cel rău să lase un pic în pace Franța. A trecut deja prea mult timp de când se ocupă de ea. Trebuie să existe de lucru pentru el în alte părți.
Charles Gave s-a născut în 1943, este economist, analist economic, consilier financiar internațional, om de afaceri și scriitor francez. Este un promotor al liberalismului, fiind și președibte al Think tank-ului liberal "Institut des Libertes".
În 2001 a fondat la Hong Kong societatea "Gavekal", al cărei președinte este și la ora actuală, destinată cercetării și consilierii pentru active și portofolii investiționale. Gavekal consiliază aztualmente 800 de instituții din lumea întreagă și distribuie buletinul său zilnic de analiză la peste 17000 de manageri de fonduri de investiții.
Timp de 20 de ani a purtat o intensă corespondență cu Milton Friedman, laureatul premiului Nobel pentru economie în 1976, acesta prefațându-i cartea despre care amintește în deschiderea articolului de față.
