O analiză de Alexandru Voicu
Astăzi, omenirea se află într-un impas evident, care se face simţit pe multiple planuri: economic, politic, social, cultural şi — mai ales! — spiritual. Cauzele generatoare sunt atât obiective, cât şi subiective. În prima categorie se înscriu performanţele tehnologice la care s-a ajuns în domeniile „vitezei" şi „informaţiei", şi care au făcut posibil impactul rapid dintre diferite culturi şi civilizaţii, fără timpi de acomodare şi asimilare reciprocă. Cauzele de ordin subiectiv derivă din antrenarea celor două cauze obiective ca vectori ai răspândirii pe toate coordonatele geografice, a modelului de societate de tip occidental. Pe scurt, realitatea obiectivă a globalizării a fost pusă în slujba ambiţiilor subiective de a instaura o nouă ordine mondială, bazată pe principiile liberal-democraţiei atlantice.
O afirmaţie pare (sau poate) să aibă valoare axiomatică — "Mai devreme ori mai târziu, lumea va fi comunistă!" — iar dicţionarele ne arată că axiomele sunt adevăruri fundamentale, admise fără demonstraţii. Însă fără o analiză lărgită şi argumentată a subiectului, oricine ar susţine astăzi că omenirea va avea un viitor comunist, poate fi calificat instantaneu ca nostalgic, îndoctrinat sau nebun. Apare, deci, necesitatea unui travaliu explicativ, care să conducă într-un final la binecunoscuta sintagmă „Quod erat demonstrandum". Şi nu întâmplător am ales terminologia matematicilor, ci tocmai pentru că parcursul escatologic al umanităţii este unic şi infailibil. Indiferent de calea pe care ar alege-o oamenii cu putere de decizie la nivel planetar, şi chiar dacă generaţiile contemporane poate că nu sunt sortite să asiste la împlinirea acestui destin.
Frământările actuale şi perspectiva accentuării instabilităţii pe toate meridianele mapamondului, marchează iminenţa reconfigurării şi a saltului evolutiv. Însă accentuarea entropiei, pe lângă faptul că este indicator sigur al viitoarei schimbări, poartă în sine germenii unor variate şi imprevizibile reorganizări. Şi atunci, în locul afirmaţiei că lumea va fi comunistă, nu ar fi mai potrivit să se pună vechea întrebare: Quo vadis? Totuşi, ridicarea acestei întrebări ar însemna acceptarea implicită a destinului implacabil, Omul pierzându-şi calitatea de actor şi devenind un simplu şi umil spectator în faţa oarbei fatalităţi. Pe când, în era contemporană a armelor strategice nucleare, în care se poate ajunge la însăşi anularea existenţei speciei umane doar prin simpla apăsare a unor butoane, această concepţie pare pe bună dreptate depăşită. Prin urmare, mai au vreo greutate cunoscutele cuvinte, din veacul al XVII-lea, ale cronicarului moldovean Miron Costin: „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi"? Se pare că da! Şi voi încerca să o dovedesc în continuare, prin raportare la două paradigme fundamentale ale umanităţii: istoria şi spiritualitatea.
Nevoia comunității de a se referi la ultima experienţă istorică
În paradigma istoriei, astăzi este unanim acceptată teoria potrivit căreia omenirea a traversat de la începuturi mai multe etape istorice succesive: comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism şi comunism (acesta din urmă ca perspectivă a unei societăţi ideale). O primă observaţie asupra acestui proces istoric etapizat, indică faptul că extremele sale coincid sub raport axiologic, atât comuna primitivă cât şi comunismul având la bază principiul deplinei egalităţi în drepturi a tuturor membrilor societăţii şi principiul proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Deosebirea esenţială dintre ele este de ordin material, fiind dată de condiţiile de producţie şi de viaţă total diferite: rudimentare pentru comuna primitivă, şi moderne în cazul comunismului, datorită înaltelor cuceriri tehnologice ale contemporaneităţii.
Prăbuşirea fostului bloc socialist din Europa de Est în decursul anului 1989 şi destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, au servit acreditării ideilor că socialismul este o orânduire neviabilă, iar comunismul o utopie. În anul 1992, apărea cartea politologului american Francis Fukuyama, de la Departamentul de Stat al SUA, intitulată „Sfârşitul istoriei şi ultimul om". În cuprinsul lucrării, autorul a susţinut şi a încercat să argumenteze propria-i viziune, potrivit căreia triumful democraţiei liberale la sfârşitul Războiului Rece îi consfinţea statutul de cea mai înaltă formă de organizare socială şi economică a umanităţii. Potrivit lui Carl Schmitt, un cunoscut reprezentat al filozofiei politice germane din secolul XX, Francis Fukuyama comitea din start o elementară eroare, aceea că „omul simte nevoia de neînvins de a se referi la ultima experienţă istorică, din punct de vedere cronologic, ca la ceva veşnic". Nu este deloc de prisos să menţionăm în acest context că, fie şi numai ca apariţie cronologică, socialismul se situează pe o treaptă superioară în raport cu capitalismul liberal!
La numai un an diferenţă, teoria lui Fukuyama avea să fie combătută de mai vârstnicul (şi probabil mai experimentatul) său compatriot, Samuel Phillips Huntington. În cartea sa apărută în anul 1993, „Ciocnirea civilizaţiilor", acesta intuia deja faptul că eforturile de impunere la nivelul diferitelor naţiuni, a modelului de civilizaţie de tip occidental, vor provoca o reacţie adversă din partea acestora precum şi o regrupare a lor în funcţie de afinităţi. Huntington considera totodată că aceste afinităţi aparţin sferei cultural-religioase, şi nu celei economice ori ideologice. Numai că, în cadrul oricărui tip de civilizaţie, între valorile moral-etice şi latura economică a vieţii sociale nu există o linie strictă de demarcaţie, ci ele interferează şi se influenţează reciproc. Dacă în cadrul civilizaţiei vestice această interferenţă se concretizează în individualism concurenţial şi hedonism consumerist, în civilizaţia de tip estic predomină colectivismul colaborativ şi raţionalizarea administrativ-economică. Mai mult, înaintea lui Samuel P. Huntington, în enciclica „Centessimus anus" din ziua de 1 Mai (Ziua Muncii!!) 1991, Papa Ioan Paul al II-lea avertiza că atunci „când capitalismul nu rezolvă problemele principiale ale echităţii, solidarităţii, libertăţii oamenilor, ci sapă noi tranşee de luptă, vechile ideologii vor reveni", fostul suveran pontif făcând aluzie la ideologia comunistă.
O sinteză a celor dezvoltate până acum, ne arată că paradigma istorică este caracterizată de două trăsături fundamentale şi incontestabile. În primul rând aceea că istoria nu este o succesiune de panorame statice, fixate pe anumite momente sau epoci ale ei, ci un proces continuu şi complex marcat de evoluţii, involuţii şi momente de stagnare aparentă, în care factorul cinematic trece din planul concret al manifestării într-un plan incubativ subtil. În aceste perioade de incubare se dezvoltă şi se organizează discret şi chiar subversiv forţele motrice menite să învingă rezistenţele în faţa schimbării. Cea de a doua caracteristică relevă că procesul istoric universal este încadrat de două extreme, care coincid din punct de vedere valoric: comunismul şi comuna primitivă. Din starea critică actuală, omenirea se poate înscrie pe traiectoria evolutivă şi paşnică a (re)orientării spre orânduirea socialistă, care să faciliteze perspectiva trecerii la comunism nu prin pârghii coercitive (!), ci prin cultivarea valorilor şi principiilor care pot propulsa conştiinţele pe o treaptă superioară. Sau, dimpotrivă, poate aluneca pe panta regresivă şi distructivă a revenirii la comuna primitivă, precedată de întoarcerea la feudalism şi sclavagism.
Germenii feudalismului şi sclavagismului, două orânduiri considerate depăşite, au încolţit deja în interiorul imperialismului de tip atlantist, marcându-i decadenţa. Readucerea naţiunilor mici în raport de vasalitate faţă de marile puteri occidentale, prin mecanismul economic al pauperizării şi cel militar al reducerii capacităţilor lor apărare, sunt specifice feudalismului. Exodul masiv şi forţat al unor populaţii, în special din ţările est-europene, pentru a presta muncile cele mai grele în statele vestice, amintesc de epoca sclavagismului. Un sclavagism modern, în condiţiile în care ţările de origine nu le mai pot asigura existenţa, iar în ţările găzduitoare din Occident sunt lipsite de orice drept de proprietate asupra mijloacelor de muncă, locuinţelor etc.
Totuşi, imperialismul occidental nu poate perpetua pe termen nelimitat aceste raporturi interstatale şi interumane. Năzuinţa spre mai bine a oricărei fiinţe umane tinde să îşi spună cuvântul, să declanşeze mai devreme sau mai târziu un proces revoluţionar autentic, susţinut nu numai de imigranţi, ci şi de segmentele populaţiei indigene situate pe treptele inferioare ale ierarhiei sociale. Actualitatea occidentală ilustrează ceea ce Aristotel spunea, încă din antichitate, în „Politica" sa: „În oligarhiile de acum, fiii oamenilor de la putere trăiesc în desfătare, pe când fiii săracilor se oţelesc în muncă şi în osteneli şi capătă dorul şi puterea de a face o revoluţie". Aceasta este ameninţarea care incubă în însuşi sânul democraţiilor liberale occidentale, inclusiv al SUA ca exponent principal, şi în această interpretare trebuie înţelese cuvintele politicianului belgian Jean-Francois Thiriart (1922-1992), chiar şi în pofida faptului că şi-a părăsit orientarea socialistă şi antifascistă pentru a se alătura extremismului ideologic nazist: „Rămânând în Europa şi mărind pericolul izbucnirii războiului, americanii nu vor putea să facă faţă crizei societăţii lor care abia începe".
Aşadar, confruntaţi cu iminenţa schimbării din viitor, provocarea liderilor politici şi militari occidentali rezidă în înţelepciunea lor de a alege între calea pacifistă către comunism, sau calea războaielor către… comuna primitivă. Nu degeaba, după ce omenirea a păşit în era armelor atomice, celebrul savant Albert Einstein trăgea un semnal de alarmă atunci când spunea: „Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de-al patrulea va fi luptat cu pietre şi bâte". În cazul declanşării unui nou război mondial, în care arsenalele nucleare ar anula indubitabil condiţiile superioare de viaţă existente azi, oferite de progresul stiinţelor şi tehnologiilor, supravieţuitorii ar redescoperi solidaritatea din perioada comunei primitive. Pe când, într-un viitor comunist, omenirea întreagă ar putea să se bucure de standardele materiale ridicate.
Interpretări și erori de apeciere ale unor fenomene social-politice și spirituale
În paradigma spiritualităţii se confirmă, din nou, acelaşi destin escatologic al omenirii. Coborând către originile sacrului cu multe secole înaintea erei creştine, descoperim „Legea lui Manu" — unul dintre cele mai vechi codice din patrimoniului cultural-spiritual universal, al doilea după „Codul lui Hammurabi". Datând din perioada Indiei brahmanice, scrierea cuprinde douăsprezece cărţi referitoare la Creaţiune, iniţiere în tainele cultului, transmigrarea metasomatică a sufletelor şi fericirea finală, dar şi la norme de convieţuire socială, legi civile şi penale, penitenţe şi expieri. Cu privire la organizarea socială, oamenii erau împărţiţi în patru caste principale, pe cea mai înaltă treaptă aflându-se casta preoţească (Brahmanas), urmată de casta regilor şi războinicilor (Kşatriyas), apoi de casta negustorilor (Vaisyas), iar la sfârşitul ierarhiei de casta servitorilor (Sudras). O primă observaţie evidenţiază faptul că aceste caste îşi au corespondentul lor în categoriile sociale ale oricărui tip de civilizaţie şi ale oricărui timp istoric, inclusiv în societăţile contemporane desacralizate, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii: categoria clericilor pentru Brahmanas, categoria militarilor pentru Kşatriyas, categoria afaceriştilor pentru Vaisyas şi catgoria muncitorilor pentru Sudras. Dar ceea ce mi-a atras atenţia — probabil în premieră, pentru că încă nu am întâlnit o interpretare similară — a fost întâietatea pe care a avut-o fiecare dintre aceste caste sau categorii de-a lungul procesului istoric universal, într-o inexorabilă ordine descendentă.
La începuturi, întâietatea a aparţinut preoţilor (Brahmanas), indiferent de cultul religios pe care îl practicau, epocă în care nici regii ori conducătorii militari nu plecau la război fără să îi consulte pe aceştia în privinţa sorţilor de izbândă. Alexandru Macedon mergea la Pythia, preoteasa din templul zeului Apollo din Delphi; Vechiul Testament al Bibliei abundă în vise premonitorii care fie indică succesul în lupte, fie avertizează asupra înfrângerilor; Decebal, regele dacilor, îi cerea sfatul lui Deceneu, Marele Preot al lui Zamolxe; Ştefan cel Mare, domn al Moldovei, îl avea sfătuitor de taină pe Daniil Sihastrul; cruciaţii nu porneau campaniile militare fără acordul şi binecuvântarea Papei, iar aceste exemple pot continua. Cu timpul, influenţa preoţilor în viaţa politică şi socială s-a diminuat, supremaţia trecând de partea castei regilor şi conducătorilor militari (Kşatriyas), în această etapă treburile interne ale ţărilor fiind reglementate prin legi şi controlate prin trupe de ordine, iar politica externă şi declaraţiile de război bazându-se pe date obţinute prin activităţi de spionaj militar asupra efectivelor şi dotării celorlalte armate. O dată cu sfârşitul celei de a doua conflagraţii mondiale, în perioada Războiului Rece dintre Tratatul Nord-Atlantic (NATO) şi Pactul de la Varşovia, rolul activ al militarilor şi armelor s-a diminuat, acestora revenindu-le misiunea preponderent pasivă a menţinerii păcii prin păstrarea echilibrului relativ de forţe între ţările membre ale celor două alianţe. Este, totodată, momentul încheierii îndelungatei perioade istorice de supremaţie a castei regilor şi războinicilor, şi al intrării în arena istoriei a categoriei generale a afaceriştilor (Vaisyas). Pentru a fi menţinute la niveluri de vârf, chiar şi industriile de armament şi cercetările din domeniul tehnologiilor militare avansate presupun resurse economice şi costuri financiare uriaşe, a căror alocare şi utilizare judicioasă reclamă o viziune pragmatică şi creativă din partea economiştilor, finanţiştilor şi a managerilor, în timp ce spionajul militar este egalat ca importanţă de spionajul economic şi industrial.
Însă pe ultima treaptă a ierarhiei sociale se află categoria muncitorilor (Sudras), care urmează să-şi anunţe intrarea ca actor principal pe scena politică, chiar dacă a eşuat în forma ideologiei marxist-leniniste a secolului trecut. Printre cauzele eşecului s-ar putea număra şi încercarea forţată şi prematură de instaurare a „dictaturii proletariatului", într-o epocă în care categoria elitelor — nu spirituale, ci de magnaţi şi afacerişti (Vaisyas)! — nu alunecase pe panta declinului şi oprobriului planetar. Ar fi o eroare să se creadă că prăbuşirea socialismului a fost un indicator al întreruperii preluării succesive a puterii politice de către toate castele sau categoriile sociale menţionate, preluare pe care însăşi istoria a evidenţiat-o, şi tocmai faptul că a existat o Uniune Sovietică şi un bloc socialist est-european confirmă tendinţa derulării integrale a acestui proces, în ordinea descendentă indicată anterior.
Această nouă şi ultimă etapă, a categoriei servitorilor (Sudras), a fost anunţată şi de liderul spiritual al creştinătăţii, Isus Hristos, atunci când rostea celebrele cuvinte menţionate în Evanghelii: „cei din urmă vor fi cei dintâi" (Matei 19:30 şi 20:16, Marcu 10:31, Luca 13:30). S-ar putea contraargumenta că Hristos a avertizat şi că „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta…" (Ioan, cap. 18, verset 36), însă aceste cuvinte nu trebuie interpretate ca făcând referire la o altă dimensiune a existenţei umane, de după moartea fizică, ci la un alt orizont temporal, situat în viitor în raport cu perioada istorică în care a trăit Isus Hristos. Această manieră corectă de interpretare este confirmată chiar de sfârşitul aceluiaşi verset biblic: „…Dar acum Împărăţia mea nu este aici".
Am ajuns la finalul acestui studiu, pe care l-am conceput conform modelului matematic, pornind de la ipoteza că omenirea va evolua către o orânduire socială de tip comunist. Demonstraţiile în paradigmele istoriei şi spiritualităţii indică inclusiv faptul că toate personalităţile proeminente ale istoriei şi toate imperiile, privite la scara procesului evolutiv milenar, nu au reprezentat decât zvârcoliri efemere, aşa cum în mod genial a spus-o Mihai Eminescu în numai două versuri: „De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute". Dar numai viitorul va fi acela care va scrie cu litere de aur formula lui Euclid, „Quod erat demonstrandum". Încercând să se opună viitorului, oamenii vor reuşi cel mult să se întoarcă la viaţa primitivă…
Alexandru Voicu este licențiat în psihologie, publicist independent și blogger
Sursa: alexandruvoicu05.wordpress.com
Opinia autorului poate să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.
