BUCUREŞTI, 14 feb — Sputnik. Alegerea lui Donald Trump şi Brexit sunt doar două detalii ale situaţiei problematice în care se află Uniunea Europeană. Iar prima victimă ar putea fi Euro, moneda impusă unor economii cu diferenţe majore. Culmea este că pe o piaţă care se declară liberă, guvernată de concurenţă, de competiţie, s-a impus, pe cale administrativă, forţat, o monedă unică. Iar această aventură s-a făcut în ciuda sfaturilor unor experţi ai pieţei şi prognozei investiţiilor lichide şi non-lichide — cazul celebrului Charles Gave.
Apoi Euro a însemnat protecţionism al unor economii puternice, în dauna unor economii slabe, din nou în ciuda unor declaraţii de egalitate între membrii UE. Sigur, declarativ s-a susţinut (globalismul) non-protecţionist comercial dar… În fapt, încă din 2006, mai mulţi specialişti se avertizau asupra protecţionismului mascat şi a gravelor dezechilibre; am participat în acea perioadă la reuniuni ale OMC la Geneva, reprezentând Parlamentul României, ocazii cu care l-am auzit pe comisarul britanic (laburist) Peter Mandelson exprimându-şi dezacordul cu privire la aceste politici.
Iar criticile erau întemeiate, fiindcă folosind viciile unui sistem european fals şi alcătuit în pripă, organizaţii transnaţionale au profitat, acumulând profituri uriaşe, destabilizând pieţele, forţa de muncă, creând o dinamică nespecifică intenţiilor de dezvoltare generală anunţate prin intenţiile globaliste — şi, referitor la analiza de faţă, exercitând un control asupra aşa-zisei monede unice. De ce spun "aşa-zisei monede", fiindcă Euro nu mai are de zece ani rolul de monedă (unică), ci de vector de control al economiilor naţionale — de către economiile multinaţionale.
Nu intru acum în detaliile datoriilor guvernelor, al fabuloaselor împrumuturi zilnice pe piaţa interbancară, al emiterii titlurilor de stat pentru o echilibrare internă de moment, de fapt o dezechilibrare în carusel, al reţelelor de lobby care coordonează parlamentari, miniştri, europarlamentari, guvernatori ai băncilor de stat. În mare, controlul prin Euro se manifestă la nivel general în economiile şi finanţelor europene, transformând Europa într-o mare afacere — cu principala carenţă a unei afaceri: afacerea nu ţine seama de aspecte sociale, ci doar de profit.
Reacţia ţărilor europene a început de câţiva ani; din nou pe scurt, cuvântul de ordine fiind "ne luăm ţara (citeşte economia şi finanţele) înapoi. Curentul a fost imediat numit "populist", s-a reuşit o aparentă blocare prin asocierea cu extremismul naţionalist, a fost scos din joc temporar Jean Marie Le Pen şi definitiv austriacul Jorg Haider; culmea este că naţionalismul recuperator a început chiar în Franţa, adică ţara care a generat conceptul UE, şi în Austria, primul stat care s-a transformat dintr-un imperiu militar într-unul bancar şi al asigurărilor.
Anul acesta urmează trei alegeri foarte importante pentru viitor: la jumătatea lui martie, în Olanda, metropola cea mai activă pe plan colonial după Marea Britanie, la începutul lui mai, Franţa, republică prezidenţială, va avea un nou şef al statului, iar în septembrie, motorul Europei, Germania, va avea o lată componenţă a Bundestag-ului.
Cred că luna aprilie va marca sfârşitul Euro; în condiţiile extrem de previzibile (prin sondaje) în care Partidul Libertăţii (PVV) al lui Geert Wilders va câştiga alegerile, presiunea populară nu va permite crearea unei coaliţii de altă orientare. Alegerile din Olanda, comentează agenţia France Press, vor fi "un barometru pentru extremiştii de dreapta din Europa". Dar de extremism vorbim aici, sau de cauzele care au dus la manifestări (reacţii) de apărare a suveranităţii naţionale şi identităţii?
„Nivelul de risc al investiţiilor în titluri de stat emise de Franţa a ajuns la cel din 2012, din plină criză a datoriilor din zona euro, iar alte semnale venite tot din flancul sudic al uniunii monetare nasc alte semne de îngrijorare", se arată într-un comentariu al CNBC.
Ce ar însemna o politică naţionalistă, de tip "în America, pentru americani" a lui Donald Trump, aplicată de Paris şi Amsterdam? "Formaţiunile eurosceptice, radicale, nu au predispoziţie pentru compromisuri şi fac presiuni pentru a reinstaura controlul guvernelor naţionale asupra politicilor economice şi monetare", spune directorul comercial al unei mari bănci germane. Deci, ar însemna o lovitură resimţită în plin de multinaţionale, o localizare cu impozitarea aferentă, politici de ocupare a forţei de muncă locale, pierderea unor pieţe importante — multinaţionalele încep să fie concurate de capitalul local, Alvin Toffler se răsuceşte în mormânt.
Le rămân ţările "PIIGS" — Potugalia, Italia, Irlanda şi Grecia, cu datorii imense, dependente de finanţările internaţionale — dar în care "naţionalismul" începe să renegocieze condiţiile şi chiar sumele datorate. Exemplul Greciei este concludent — nu atât pentru negocieri, cât pentru incapacitatea de intervenţie a zonei Euro; sigur, există o teorie conform căreia creditorii nu caută să aibă datornici, ci să controleze urmările datoriilor. Dar datoriile Greciei sunt uriaşe, afectând — ba chiar distrugând definitiv — credibilitatea reglării Euro şi a Băncii Centrale Europene.
Trecem peste ţările mai puţin importante — şi ajungem la "core"-ul economic european, Germania. Ţara cu cele mai stabile (emisiuni) de titluri de stat, despre care, în analiza CNBC susmenţionată, directorul unei mari bănci germane susţinea că există "o listă de evenimente în derulare şi, pe măsura ce devine mai lungă, titlurile de stat germane obţin tot mai mult suport", aceasta datorită siguranţei acestora.
Interesantă este în context declaraţia economistului şef al unei bănci germane, "pentru zona euro se întrevede o perioadă tumultuoasă, fără vreun semn că politica monetară relaxată a BCE avea un sfârşit predictibil". Este interesantă şi pentru că Germania nu este o bancă şi nici nu poate fi târâtă în datoriile şi pierderile imense pe care BCE le acumulează de peste 10 ani, slăbind continuu stabiliatea puterii de cumpărare a Euro.
De fapt, Germania nu este ÎNCĂ o bancă; dar dacă ar deveni? Ce s-ar întâmpla dacă Germania ar schimba viteza din Euro în Deutsche Mark, devenind tiparniţă şi, automat, bancă? Dacă… Dar să nu folosim "dacă". Germania este singura putere economico-financiară capabilă şi agreată să susţină proiecte de dezvoltare pentru exploatarea resurselor Rusiei. Echilibrul titlurilor de stat mai înseamnă ceva: capacitatea Germaniei de a trăi din propria piaţă de desfacere — ceea ce, în orice situaţie din lume, nu va fi nevoie.
Am depăşit paradigma analizei de faţă; ideea este că Euro este pe cale de a eşua, iar alegerile din martie din Olanda vor genera sondaje şi prognoze clare pentru Franţa, vor accentua instabilitatea (politică) din ţările mediteraneene şi vor grăbi tendinţa de coagulare a polului central european — apropiat clar cu linia Germania — Rusia.
Luna aprilie ar putea fi semnalul unei relocări a investiţiilor multinaţionalelor către alte zone, poate Pacific, China şi Japonia, tentativa TPP cu China, nu este credibil că vor mai risca să menţină totul pe cartea unui Euro muribund.
Ce va face România, în eventualitatea căderii (crizei finale) a Euro? În nici un caz sper că nu se va ţine de glume gen manifestaţii, miniştri neprofesionişti, atacuri la Banca Naţională — şi mai ales sper că se vor aplica măsuri protecţioniste reale pentru capitalul românesc. Altfel, murim şi noi — într-un fel de lege a firii celor ce nu gândesc (şi) "naţional".
Dragoş Dumitriu
Dragoş Dumitriu este jurnalist şi realizator TV, fost deputat naţionalist şi conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.
Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu cea a redacţiei Sputnik.
