Indiscutabil, a existat o parte pozitivă a acestui document, pentru că a permis mobilizarea tuturor forțelor politice importante în realizarea obiectivelor pe care și le-a propus România în acele vremuri.
În același timp, instituirea unui consens absolut a eliminat orice atitudine critică, orice posibilitate de a privi detașat și obiectiv modul în care a decurs procesul integrării României în societatea occidentală, din punct de vedere al interesului național al românilor, modul în care au fost negociate tratatele de aderare, modul în care a știut Bucureștiul să-și construiască o politică externă sănătoasă, modul în care a decurs dezvoltarea economică a României în toți acești ani.
În ultimul deceniu schimbările au avut loc cu o viteză uimitoare, iar astăzi statul român și societatea românească au nevoie de noi abordări pentru identificarea răspunsurilor la noile provocări ale epocii. Schimbarea contextelor necesită o abordare diferită de cea de acum 21 ani. România are nevoie de dezbateri vii și serioase, cea ce presupune și exprimarea unor atitudini critice față de actuala direcție a României. Anume monopolul cvasitotal în spațiul public și la nivelul elitei politice, prin care orice opinie, poziție care vine în contradicție cu direcția oficială a guvernului este catalogată ca "populistă" sau chiar "extremistă", iar partidele mari sunt îndemnate să curme orice manifestări de acest fel, slăbește capacitatea de a purta discuții sincere, sănătoase și productive.
Îngrijorarea pe care și-a exprimat-o recent Klaus Iohannis în cadrul reuniunii diplomaților români cu privire la "pericolul ruperii consensului" în ceea ce privește politica externă a României, confirmă incapacitatea clasei politice actuale de la București de a depăși limitele anului 1995 și a regândi rolul statului român în noile contexte regionale și internaționale, mai ales în urma reconfigurărilor alianțelor observate în cadrul ultimului summit G20 din China.
Anume din acest motiv România are nevoie de niște voci critice în mediul politic, societatea civilă și mediul academic, care ar sparge consensul politic stabilit în 1995, provocând o luptă de idei și proiecte, în centrul cărora s-ar afla ideea supremației interesului național. Orice insistență pe menținerea „сonsensului politic" din 1995, nu este decât o manifestare a incapacității de a recunoaște schimbările care au loc, iar lipsa dorinței de a reacționa și acționa în noile condiții poate deveni fatală pentru România ca stat.
