Declarația ambasadorului SUA la Chișinău, James Pettit, scoate la iveală un fapt pe care administrația de la București se ferea să-l spună public: România nu reprezintă un partener al SUA și nici calitatea de reprezentant al lumii euro-atlantice în apropierea de frontierele geopolitice al Federației Ruse. Iluzia că Washingtonul i-ar delega Bucureștiului rolul de grănicer, iar România ar avea misiunea de a extinde frontierele civilizației euro-atlantice s-a lovit de calculul pragmatic al americanilor. SUA au propria agendă pe care o coordonează pe canale diplomatice cu Federația Rusă și Germania, ignorând cu desăvârșire orice manifestări de natură sentimentală ale României.
În exces de servilism față de puterile occidentale, clasa politică de la București a făcut tot posibilul pentru a se autoexclude din jocurile de pe plan internațional, sperând că, în calitatea sa de "copil cuminte", va fi răsplătită pe măsură de mai marii lumii. În locul unei participări active la stabilirea unei noi ordini regionale și internaționale, statul român a preferat să se complacă în calitatea de consumator, de beneficiar pasiv al activității diplomațiilor străine, sperând că noile conjuncturi îl vor favoriza fără a mai depune vreun efort diplomatic substanțial.
România nu a participat la reglementarea conflictului din Ucraina, spre deosebire de Polonia; România nu s-a implicat în discuțiile privind reglementarea conflictului transnistrean; România nu a avut nici un plan de rezervă în cazul refuzului Bulgariei de a crea o flotă maritime comune și nici un plan în cazul schimbării poziției Turciei în cadrul NATO. România nici nu și-a prezentat o viziune clară despre viitorul Uniunii Europene după Brexit, chiar dacă majoritatea statelor-membre au făcut-o deja sau intenționează s-o facă în cadrul unor serii de discuții purtate în ajunul summit-ului de la Bratislava. Falimentul proiectului Parteneriatului Estic, unica platformă în care statul român a încercat să exceleze în raport cu Republica Moldova, din nou, a găsit România nepregătită.
Oficial, Bucureștiul s-a angajat să asiste Republica Moldova în procesul de integrare europeană. Aceeași strategie o continuă și astăzi, chiar dacă înșiși conceptul de "integrare europeană" a încetat să mai fie actual în contextul unei crizei existențiale a UE. În același timp, neoficial, România a continuat să promoveze ideea unirii celor două state, fie prin intermediul societății civile, proiectelor finanțate din bani publici sau discuții în mediile diplomatice. O a treia cale, care ar prevedea o relație specială dintre București și Chișinău, în calitatea lor de state independente, luând în considerație noile realități istorice și geopolitice, nici nu a fost luată în calcul. Nu a fost luată în calcul pentru că noile realități presupun o implicare activă într-un dialog cu Federația Rusă (sugestie făcută chiar și de cei de la Washington), entitate care joacă un rol primordial în rezolvarea conflictelor din această regiune. Cu toate acestea, Bucureștiul a preferat să delege această sarcină Germaniei și SUA, pentru care România cu nostalgiile sale istorice, care riscă să destabilizeze situația din zonă, a devenit o "a cincea roată la căruță".
În percepția Occidentului, România nu doar nu este capabilă să ofere soluții la problemele regionale, dar și riscă să devină o sursă de conflicte locale. De aici vine și mesajul ferm al ambasadorului SUA, care se adresează nu doar clasei politice de la Chișinău, dar și celei de la București: "preferăm un status quo, soluțiilor nerealiste, care riscă să producă efecte nedorite".
Reacțiile furibunde, invocarea unei "conspirații moscovite", solicitarea explicațiilor din partea Departamentului de Stat nu vor face decât să înrăutățească situația României. "Partenerii strategici" și-ar putea întări convingerea în infantilitatea clasei politice de la București, al cărui acces la procesele de luare de decizii la nivel regional și internațional ar putea fi restricționat pe o perioadă îndelungată, chiar și cu complicitatea unor "adversari geopolitici", care au o părere similară față de prestațiile și abilitățile României de a fi un actor util în construcția unor relații internaționale productive.
