Aceste ”trabucuri” nucleare asigurau securitatea URSS în cea mai fierbinte perioadă a Războiului Rece: exact acum 40 de ani, la 17 decembrie 1980, forțele armate au fost dotate simultan cu trei rachete balistice intercontinentale îmbunătățite – RS-16B, RS-18B și RS-20B. În acei ani, ”șoimul” Ronald Reagan a venit la putere în Statele Unite și a stabilit un curs de confruntare directă cu Moscova. Însă apariția noilor ICBM-uri în Uniunea Sovietică a temperat ”capetele înfierbântate” de peste ocean. Despre caracteristicile acestei arme relatează Andrei Koț în materialul RIA Novosti.
Distrugerea oricărui oraș
Cea mai masivă rachetă balistică intercontinentală din istoria Forțelor de Rachete Strategice Ruse (RVSN) este RS-10, care a ajuns în dotare la sfârșitul anilor 1960. Ea putea arunca un focos ușor (0,5 megatone TNT) sau greu (1,1 megatone TNT) la 10,5 și 5 mii de kilometri respectiv, dar Statele Unite aveau deja sisteme de apărare antirachetă capabile să intercepteze focoasele unice. A devenit clar faptul că racheta trebuia să aibă mai multe focoase.
Prima rachetă ”cu mai multe capuri” a fost RS-16A. Ca dimensiune, era aproape ca și R-10, respectiv nu a fost necesară construirea unor noi silozuri. Unitatea de luptă a fost echipată cu patru focoase, cu o capacitate de la 0,5 până la 0,75 megatone TNT fiecare. Astfel, cu o singură lansare, Forțele de Rachete Strategice Sovietice îi puteau aranja inamicului 200 ”de Hiroshima”. Raza de acțiune era de 10-11 mii de kilometri. RS-16A putea ajunge în orice oraș american. Însă au existat și neajunsuri – în special, o precizie nu prea mare.
Modernizarea modelului R-16B, prin îmbunătățirea caracteristicilor tehnice, a început în 1976. La exterior nu era prea diferit de predecesorul său, dar avea o superioritate de o dată și jumătate până la două ori în ceea ce privește capacitățile. Precizia s-a dublat, noi focoase și un complex de înmulțire a acestora din urmă. Sistemul de control a devenit unul inerțial autonom, capabil să fie reorientat în timpul pregătirii înainte de lansare.
R-16B a fost echipat cu un sistem autonom de vizare ”Meridian”, care permitea rachetei, odată lansată, să intre pe traiectorie chiar și după o explozie nucleară în apropierea locului de lansare. Acest lucru a crescut foarte mult capacitatea de supraviețuire a ICBM-urilor în cazul unui prim-atac din partea inamicului. Un total de 150 de complexe RS-16, de ambele modificări, au fost construite în anii '80.
Purtătorul ”Avangardei”
Primele regimente echipate cu ICBM-urile RS-18A și-au început serviciul de luptă la mijlocul anilor '70. Racheta purta deja șase focoase cu o capacitate de 750 kilotone TNT fiecare, precum și un complex de mijloace pentru a depăși apărarea antirachetă a inamicului. Raza de acțiune era de zece mii de kilometri. Chiar și o rachetă RS-18, care reușea să străpungă liniile de apărare inamice, putea provoca daune colosale. Pentagonul considera acest lucru ca fiind una dintre principalele amenințări la adresa securității SUA.
Modificarea rachetei RS-18B a constat într-o simplificație constructivă: a primit motoare mai fiabile, sisteme de control îmbunătățite și echipamente de luptă. RVSN au reînceput înarmarea cu ele în 1980, însă doar un total de 360 de rachete au fost puse în serviciu.
Ceea ce este interesant – această armă este încă de actualitate. Anume RS-18B este cel care transportă cele mai noi focoase hipersonice ”Avangard”. Potrivit Ministerului Apărării, unul dintre regimentele de rachete a fost deja complet echipat cu aceste focoase.
"Acest complex este pe bună dreptate primul în avangarda creării de noi tipuri de arme, deschizând era armelor strategice hipersonice ", a declarat recent comandantul RVSN, Serghei Karakaev, într-un interviu acordat gazetei ”Krasnaya Zvezda”.
Argumentul solid
Racheta grea cu două trepte și cu combustibil lichid RS-20A a intrat în funcțiune în decembrie 1975. Ea este mai bine cunoscută publicului larg ca ”Satana” – în terminologia NATO. A fost cea mai puternică rachetă balistică intercontinentală din lume.
Rachetele au fost concepute pentru a distruge toate tipurile de ținte protejate de sistemele moderne de apărare antirachetă și au fost produse în trei variante: cu un focos ce avea o capacitate de opt megatone TNT și o rază de zbor de 16 mii de kilometri, cu un focos de 20 de megatone TNT și o rază de acțiune de 11 mii de kilometri, precum și cu focoase multiple (opt focoase cu o capacitate de 1,3 megatone TNT fiecare).
În pofida puterii deja excesive a noii rachete, în scurt timp au început lucrările la versiunea îmbunătățită. RS-20B putea transporta deja zece focoase, cu o capacitate de o megatonă TNT fiecare, și putea distruge ținte mici rezistente, de exemplu, buncărele subterane protejate și posturile de comandă și control. Versiunea modernizată a ieșit mai precisă, mai fiabilă și mai ușor de fabricat. Se deosebea de predecesoarea sa printr-o nouă etapă de înmulțire a focoaselor, care a făcut posibilă acoperirea unei suprafețe mult mai mari.
În mod particular, merită remarcată metoda de bazare și lansare a rachetei. Aceasta din urmă era plasată în siloz, unde era alimentată, fiind gata de lansare. Timpul de pregătire necesar pentru lansare era de puțin peste un minut. Din siloz, RS-20B arunca acumulatorul de presiune sub formă de pulbere – un fel deexpulsie. Motorul pornea deja în aer.
Dezvoltarea ulterioară a "modelului douăzeci" a fost RS-20V. Această rachetă este mai precisă, are o suprafață pentru înmulțirea focoaselor mai mare și un timp de pregătire pentru lansare mai mic. RS-20V sunt încă în funcțiune. Acestea urmează să fie înlocuite cu rachetele grele promițătoare RS-28 ”Sarmat”, care se așteaptă să fie livrate armatei anul viitor.
Fii la curent cu toateștiriledin Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru dinTelegram >>>
PriveșteVideoși ascultăRadioSputnik Moldova