BUCUREȘTI, 27 iul - Sputnik. Analistul Petrișor Peiu face pentru Cotidianul o comparație între evoluțiile statelor membre ale UE de-a lungul anilor și reliefează că introducerea euro ca monedă unică a dus la prăbușirea economiilor naționale din sud și la îmbogățirea celor din nord.
În anul 2004, explică Peiu, Eurostat publica, pentru prima dată, un tabel comparativ între principalii indicatori de performanță, pentru anul 2003, ai statelor membre ale Uniunii Europene.
El amintește, pentru comparație, starea economiilor țărilor UE din 2003, arătând că cea mai bună performanță (în afara centrului financiar Luxemburg și a Irlandei) se găsea în țările nordice și în țările nord-vestice, în ordine Danemarca, Austria, Olanda, Belgia, Suedia, Franța și Finlanda. Germania, care era și atunci cea mai mare economie din UE, se afla la același nivel cu Italia (108% Germania și 107% Italia), ambele mai puțin performante decât media zonei Euro, în condițiile în care 2003 a fost primul an în care toate statele membre ale Euro-zonei au avut un exercițiu financiar întreg cu noua monedă, Euro.
După 17 ani de la introducerea Euro, tabloul este schimbat complet, arată Peiu, unele țări beneficiind net de moneda unică, altele fiind în pierdere.
Astfel, Danemarca a ajuns până la 129% din media UE, Suedia se află la 120% din media UE, Olanda la 128% din media UE, Austria la 127% din media UE, Germania a ajuns la 121%, iar Franța la 106% din media UE.
În schimb, Italia s-a prăbușit la 95% din media UE, Spania la 91%, Grecia la 68%, Cipru la 89%, iar Portugalia la 79% din media UE.
Prima concluzie a analistului este clară: ”Încercarea de a uniformiza economia unor state atât de diferite ca istorie, ca structură, ca mentalitate a produs un eșec de proporții pentru toate statele sudice (mediteraneene): Italia, cea mai mare și mai importantă economie a sudului a ajuns, de la poziția de egalitate cu Germania la trei sferturi din nivelul Germaniei, Spania și mai jos, Portugalia este depășită de mai multe state foste socialiste (Cehia, Estonia, Lituania, Slovenia, Slovacia), iar Grecia a fost depășită de către România”.
Euro-entuziaștii
Peiu ține cont și de criticile celor pe care îi numește ”euro-entuziaștii care ar dori să justifice situația prin aceea că ordinea și disciplina germană (nord-europeană, prin extensie) sau „reformele” mai bine făcute au produs această diferență.
”Realitatea cifrelor ne indică, fără putință de tăgadă, că aceleași popoare (italian, spaniol, grec) au performat mult mai bine atunci când au avut suveranitate economică decât atunci când li s-a impus o rețetă neadaptată deloc la specificul național. Căderea sudului nu are explicații economice, ci pur politice, legate de promovarea unei politici uniforme în zone extrem de diferite”, explică însă Petrișor Peiu.
O fi un avertisment și pentru România, unde Guvernatorul BNR și alți euro-entuziaști fac eforturi ca România să renunțe și la ultima suveranitatea economică, cea întruchipată de propria monedă.
Pentru Peiu însă, realitatea evidențiată de cifre arată poziția nefirească a Uniunii Europene care încearcă să fie o țară, deși nu poate și nici nu va putea fi vreodată.
”Eșecul de a creea o economie echilibrată geografic reprezintă un mare semnal de alarmă: încercarea de a trece de la o uniune economică la una politică nu va aduce rezultate bune, ci va diviza profund continentul”, își continuă Peiu analiza extrem de lucidă.
Iar analistul arată și de ce Uniunea Europeană nu se poate comporta unitar.
”Cine conduce, până la urmă, Uniunea? Consiliul European, unde sunt toți șefii de state și de guvern și unde deciziile se iau în unanimitate? Comisia Europeană, în care aproape toate grupurile politice au reprezentanți? Parlamentul European, cu enorm de multe partide reprezentate, divizat și inegal cum niciun parlament național nu a fost vreodată?”, pune Peiu întrebări în serie la care recunoaște chiar el că că nimeni nu va putea vreodată să răspundă.
El atrage atenția că cetățeanul european nu votează direct decât membrii parlamentului și că mulți dintre cetățenii europeni sunt din ce în ce mai îngrijorați de o birocrație europeană din ce în ce mai scump de întreținut, ineficientă și populată cu amici politici ai diferiților șefuleți de la Bruxelles.
Cât costă birocrația UE
Și acum, urmează alte cifre: 73 de miliarde de euro va costa în următorii 7 ani, birocrația europeană, numită pompos „administrația publică europeană”, o armată de funcționari, înscăunați în diferite agenții, directorate sau pe la parlament, arată Peiu. El atrage atenția că și la Bruxelles angajările se fac politic și ”pe pile”.
„Concursurile organizate acolo sunt la fel de „concursuri” ca și cele organizate la București, participă cine vrea și câștigă cine trebuie, de obicei un fidel soldățel de partid. Și pentru că veni vorba, poate ne aducem aminte și de faptul că, dintre zecile de agenții europene, niciuna nu se află în România, adică noi nu beneficiem absolut deloc de cheltuirea celor 73 de miliarde de euro amintită mai sus”, își continuă el disecarea UE.
Ca o curiozitate, Peiu informează publicul că există și o agenție europeană pentru „prevenirea și controlul bolilor”, ”care, să nu râdeți!, se ocupă, printre altele și cu „pandemic intelligence” și care cheltuie 60 de milioane de euro anual pentru a nu fi făcut nimic pentru a ne preveni de pandemia Covid-19”, taie analistul în carne vie.
Și aici ajungem la punctul cheie al analizei, referitor la solicitarea perpetuă de la Bruxelles pentru mai multă integrare. Dar ce înseamnă, până la urmă, „mai multă integrare”?
”Înseamnă, pur și simplu, mutarea deciziilor din capitalele naționale către Bruxelles. Și asta înseamnă, de fapt, mutarea deciziilor către statele care conduc Bruxelles-ul. Numai că acele decizii vor fi luate doar pe baza intereselor a câtorva state, care conduc, de fapt, birocrația europeană”, o a doua concluzie care nu mai lasă drept de apel.
Exemple despre falsa neutralitate a UE
Petrișor Peiu prezintă câteva exemple doar ale felului în care UE este controlată de anumite state în propriul beneficiu.
”Iată, de exemplu, decizia de a avea o economie neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon. Ea este impusă de Germania, Olanda sau statele nordice. Exact aceleași state care au produs, prin arderea propriilor resurse de hidrocarburi, poluarea istorică a continentului. Olanda a avut dreptul să extragă și să ardă, din anii 60 până acum, peste 2500 miliarde de metri cubi de gaz din zăcământul Groningen, dar României nu i se mai poate permite același lucru cu propriile rezerve de gaz de câteva ori mai mici, de altfel. Germania a putut să-și ardă nestingherită cărbunele în centrale electrice, dar România sau Polonia sau Bulgaria vor trebui să încuie în pământ milioane de tone de cărbune”, arată Peiu. Totul cu cifre și date precise!
La fel, amintește analistul, când ni se impune libera circulație a persoanelor, cineva uită să menționeze că, pe noi, această libertate ne-a costat pierderea unei treimi din forța de muncă, pierderea unei treimi din medicii români sau a jumătate dintre muncitorii calificați din construcții.
”Atunci când vi se amintește de „statele net contributoare: Germania, Austria, Olanda” să nu uitați, dragi români, un calcul simplu: România a primit până acum de la aceste state 38 de miliarde de euro net și le-a cedat acestora între 4 și 5 milioane de români. Ce diferență este între regimul actual și regimul Ceaușescu, care a vândut fiecare german sau evreu cu 5 000 de dolari? A, da: regimurile de după 1990 au obținut mai mult”, vorbește Peiu de subiectul dureros al golirii de populație a României.
La fel, atunci când se vorbește de „libera circulație a capitalurilor”, trebuie avut în vedere că jumătate din economia românească (multinaționalele care produc peste jumătate din cifra de afaceri globală din țară) se finanțează cu împrumuturi ieftine de la băncile din țările lor de origine, iar firmele românești se finanțează la costuri de căteva ori mai mari de la filiale din România ale acelorași bănci „europene”, mai arată Peiu.
Libera concurență? Cum pot ajunge și firmele românești să participe la execuția marilor proiecte organizate cu fonduri europene, dacă toate licitațiile sunt organizate cu condiții îndeplinite doar de firmele din Germania, Franța sau Austria, întreabă retoric același analist.
Și e chiar mai grav de cât atât. ”Cum ar putea România să beneficieze de pe urma rezervelor de petrol și gaze proprii dacă a fost silită să își cedeze rezervele către o companie concurentă din Austria, în schimbul favorului închiderii negocierilor de aderare?”, mai amintește Peiu de un capitol dureros din istoria recentă a României.
Sau cum să te dezvolți, cum să fii competitiv când firmele de distribuție a gazelor au fost cedate către germani și francezi, tot în schimbul integrării și acum industria noastră este obligată să consume unul dintre cele mai scumpe gaze din Europa, vine analistul cu o altă realitate dură a economiei românești sufocate de Occident.
Siegfried vrea recunoștință către Germania
Și din analiză nu lipsește și o trimitere către actuala putere. Peiu amintește de faptul că ne ceartă șeful europarlamentarilor români de la putere (nici nu se putea să îl cheme altfel decât Siegfried, nicidecum Vasile sau Gheorghe) ”că nu suntem suficient de recunoscători pentru banii primiți de la marele contributor Germania.
Ce-ar fi să îi răspundem arătându-i de ce plătește Germania contribuții la UE care ajung în România? Ia uite, de exemplu, cum arată contul de profit și pierderi al supermarketurilor germane de la noi, care dețin peste trei sferturi din piață, care au alungat produsele românești de la raft și pentru care s-au desființat piețele țărănești din marile orașe”. Iar analiza oferă cifre exacte cu companiile germane de retail: cât profit fac, cât impozit plătesc și cum păcălesc statul român.
Așa că pentru Peiu este clar de ce preferă Germania să fie net contributor la bugetul UE: ”pentru a-și întreține astfel de piețe pentru propriile lor firme”.
După Germania, Peiu ia la rost Austria și întreabă: cine cheltuie mult-lăudații bani europeni în România?
”Dintre multele firme europene care sunt singurele care au voie să primească marile contracte de infrastructură: firma austriacă Strabag... Pentru asta își permite Austria să fie net contributor la bugetul UE. Și nu, n-am uitat de tăietorii pădurilor din România, cele două firme protejate de toate serviciile de informații și toate ministerele din țara noastră!”, amintește Peiu de alte găuri negre ale economiei românești.
Și ca avertisment clar pentru România, iată și ultia concluzie a analistului: italienii, spaniolii, grecii și portughezii au crezut în centrul unic european, au renunțat la monedele proprii și au adoptat o nouă marcă germană, numită „euro” și uite unde-au ajuns!