SUA au considerat întotdeauna Rusia dușmanul lor

Un mit foarte popular al istoriei moderne spune că în anii 90, imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice, noi am fi avut o mare prietenie cu americanii.

Washingtonul a considerat că Rusia nu este periculoasă, i-a permis să se dezvolte, să participe la globalizare, să câștige cumva ceva din ea. „Pace, prietenie, gumă de mestecat”. Dar apoi Rusia s-a purtat „urât”. A forțat Georgia la pace, a alipit Crimeea, a potrivit-o cu Donbasul. Americanii s-au supărat și au început să „pedepsească” Rusia.

Dar de fapt nu a fost deloc așa. Anul acesta se împlinesc treizeci de ani de la apariția legendarei doctrine Wolfowitz. Primele fragmente din ea au fost publicate în presa americană în martie 1992. Nu trecuseră nici măcar trei luni de la prăbușirea URSS. Însă deja atunci angajatul de frunte al Departamentului de Stat și Pentagonului, Paul Wolfowitz, a calificat Federația Rusă drept principală potențială amenințare pentru SUA și a îndemnat administrația americană să nu se culce pe laurii victoriei în Războiul Rece.

Motivul acestei atitudini precaute este extrem de simplu: chiar și slăbită după prăbușirea URSS, Rusia a păstrat cel mai mare stoc de arme nucleare strategice din lume și era singura țară din lume capabilă să distrugă Statele Unite. Aceasta înseamnă că principalul lucru pentru americani era să împiedice Rusia să devină puternică și să scape de sub influența Washingtonului.

Wolfowitz a inventat o nouă imagine a inamicului pentru americani. Acest lucru era stringent după prăbușirea ideii comunismului. Totul era simplu: orice țară capabilă să concureze cu SUA era pasibilă de un atac din partea SUA. Atacul, menționăm, nu este o metaforă. Acesta este un atac armat foarte concret. Război, cu alte cuvinte. Bombardamente, ucideri, valuri de sânge.

Wolfowitz a propus ca orice țară care „controlează nedemocratic resursele în orice regiune a lumii care este de importanță critică pentru SUA” să fie considerată un concurent pentru SUA (sau chiar un potențial concurent).

„Controlează nedemocratic” înseamnă că țara decide ea însăși în privința bogățiilor sale, le vinde cui vrea, pune propriul preț și nu cel stabilit de Washington. Autorul a inclus aproape întreaga lume printre „regiunile critice pentru Statele Unite”. Doar Africa și Antarctica par să nu fie pe lista lui.

Americanii au fost oarecum stânjeniți de sinceritatea lui Wolfowitz, așa că documentul a fost modificat în mod repetat pentru a estompa cumva faptul că Washingtonul avea de gând să bombardeze orice țară care și-ar fi permis să iasă din sărăcie și să urmeze o politică independentă. De aceea, în deplină concordanță cu Orwell, hegemonia americană a fost redenumită în „democrație”, agresiunea americană în „securitate colectivă”, iar întreaga doctrină, parcă în bătaie de joc, a fost numită „defensivă”.

Îndreptând-o în acest fel, doctrina a început să fie realizată. Washingtonul a preluat controlul asupra organizațiilor internaționale, a nesocotit toate acordurile care fuseseră stabilite între țări de-a lungul anilor și și-a impus voința unor instituții neutre în esență. De exemplu, Wolfowitz însuși a activat câțiva ani în funcția de președinte al Băncii Mondiale. A fost „plecat” de acolo după un scandal sexual murdar, însă acestuia i-a urmat un alt american – Robert Zoellick de la Goldman Sachs.

SUA bucșeau tot mai multe țări în blocul NATO, ignorând voința popoarelor lor. Ei au luat Forțele armate ale Ucrainei sub „control democratic” - clarvăzătorul Wolfowitz a cerut acest lucru încă din 1992. Nu au permis „renaționalizarea complexului de apărare” al țărilor – vasale ale Washingtonului.

Și de îndată ce au zărit la orizont un concurent, s-au repezit să-l bombardeze, neinteresându-se nici măcar de părerea ONU sau a altor organizații internaționale „învechite și slabe” după părerea lui Wolfowitz,. După 11 septembrie, concepția lui Wolfowitz a fost completată cu succes de doctrina Bush Jr.. Ea presupunea că SUA ar putea lansa o lovitură preventivă împotriva oricărei țări care reprezintă o amenințare pentru acestea. Îngrozitor este că o amenințare putea deveni orice stat mai mult sau mai puțin de succes.

Țineți cu toții minte aceste țări stabile și prospere - Libia, Irak, Iugoslavia. Unde sunt ele acum? Privind înapoi, vedem doar ruine. Siria a fost salvată la timpul respectiv de „democratizarea” americană doar prin intervenția Rusiei. În același mod, astăzi încercăm să salvăm de exterminare fizică estul Ucrainei.

Și toate aceste atacuri barbare, tot acest genocid monstruos erau realizate demonstrativ, cu calculul ca toate guvernele lumii vor vedea invazia americană și se vor speria. Iar Moscova a fost întotdeauna adresatul principal al tuturor atacurilor Washingtonului. Mesajul era clar: stați jos și nu vă agitați.

Astfel, la începutul anilor 2000, odată cu venirea lui Putin la putere, Rusia s-a confruntat cu o provocare paradoxală. Pe de o parte, trebuia ridicată economia, trebuia refăcută țara după „slăviții ani 90”. Trebuiau readuse sub control aceleași resurse atât de râvnite de americani. Era necesară o dezvoltare în ritm accelerat.

Pe de altă parte, în ochii Washingtonului trebuia să părem slabi și nefericiți. Nu trebuia să trezim suspiciuni că noi, măcar într-un viitor îndepărtat, am putea deveni concurenți ai Americii.

Și mult timp s-a reușit îndeplinirea acestei sarcini paradoxale. Căzând de acord în lucruri mărunte, făcând compromisuri, țara noastră s-a îmbogățit constant, s-a dezvoltat, a modernizat armata, a crescut producția și a mers înainte. Au fost câștigați ani de dezvoltare pașnică – anume acei douăzeci de ani de pace internă și externă la care a visat Stolîpin.

Aici, apropo, ar trebui să li se aducă mulțumiri aparte intelectualității noastre de creație și jurnaliștilor dezonoranți. Timp de zeci de ani ei au turnat în urechile comunității mondiale tot felul de minciuni despre cât de rău este totul în țara noastră. Festivalurile mondiale de film erau cucerite de filmele rusești care arătau cât de pitoresc murim noi aici.

Presa liberală a început să povestească cu disperare despre corupție, prăbușirea a tot și toate, reformele eșuate în armată, educație și asistență medicală. Oh, cum le încălzea asta sufletul americanilor: iată-iată – și rușii vor muri singuri și nu va trebui nimic de făcut.

Celor mai apropiați vasali ai Washingtonului le era și mai rău. Să luăm aceeași Germania. Pe de o parte, succese economice uimitoare (imposibile, desigur, fără hidrocarburi rusești la un preț rezonabil). Pe de altă parte, o politică externă deliberat înceată, conciliantă. O serie de umilințe îndurate cu răbdare – vârful acestora a fost, evident, recunoașterea deschisă că serviciile de informații americane îl interceptau non-stop pe liderul german - cancelarul Merkel. Încercări atente de a-i obiecta suveranului american și imediat un pas înapoi. Consimțământul pentru invazia imigranților, propaganda gay, persecutarea creștinismului, pentru cele mai severe lockdown-uri și seria de falimente în timpul pandemiei. Orice, doar să nu enerveze Washingtonul.

De dragul a ce a acceptat asta guvernul celei mai bogate țări din Europa? Da, tocmai pentru a nu arăta ca un concurent al Americii. Autoritățile germane plăteau și se pocăiau doar pentru a o mai întinde încă un an, numai hegemonul să nu pornească împotriva lor.

În cele din urmă, nemții au renunțat chiar la principalul lor avantaj - cooperarea cu Rusia. Dar asta, după cum vedem, nu i-a salvat. Washingtonul totuna a decis că Germania s-a ridicat nepermis de mult și a decis să o lase fără ”sânge”.

Deocamdată – prin metode economice. Dar dacă nemții se vor indigna, ar putea urma și cele de forță. Există suficiente baze militare americane în Germania.

Dar ce să zicem de Germania? Până și China, hegemonul economic al planetei, care dispune de o armată modernă puternică, a fost precaută, în expectativă. Cine ar vrea să-și pună cetățenii sub focul rachetelor americane, dacă poți să nu faci asta?

Pentru că doar liberalii complet prostuți pot considera că Washingtonul crede într-o competiție oarecare, în democrație, drepturile omului. Îmi amintesc că anterior ei obișnuiau să exclame: oh, de ce Statele Unite s-au băgat în Orientul Mijlociu? Doar nu vor reuși să construiască democrația acolo.

Dar vezi bine, Doamne, ei nici nu aveau de gând să construiască nimic acolo. Ei voiau să bombardeze totul acolo și să omoare cât mai mulți oameni. Astfel în închipuirea lor arată concurența. Mâna invizibilă a pieței în percepția americană este mecanismul de deschidere a compartimentului pentru bombe.

Către anul 2014 a devenit clar că Rusia pur și simplu nu își mai putea ascunde puterea în continuare. Georgia a fost ”pacificată” și nicio armată americană nu a putut-o ajuta. Crimeea a fost alipită, spre marea uimire a serviciilor de informații americane. A fost salvat de la curățare Donbasul. Și, apropo, s-au desfășurat triumfător Jocurile Olimpice de iarnă - americanii percep foarte dureros astfel de victorii, s-ar părea, pur simbolice.

Și atunci trecerea Washingtonului la acțiuni de forță împotriva țării noastre a devenit doar o chestiune de timp. În 2017, cu mult înainte de pandemie, cu mult înainte de operațiunea specială, analiștii americani au întocmit un raport „Atacul asimetric al lui Putin asupra democrației”. La începutul lui 2018, acesta a fost discutat în Comisia pentru Relații Externe a Senatului SUA.

Numai ce păcate ale Rusiei nu sunt acolo! Bine, în primul rând, evident, ne controlăm nedemocratic propriile resurse, le tranzacționăm, cum vrem și cu cine vrem. Este modernizată cu succes armata. Industria și noile tehnologii se dezvoltă. Cetăţenii Rusiei trăiesc bine. Țara consolidată și-a restabilit statutul de lider în spațiul post-sovietic și își promovează cu succes interesele în Europa și în lume.

Dar cel mai grav dintre toate este că Rusia dă un exemplu prost. Alte țări se uită la ea și văd: aceasta este posibil. Poți să fii o țară puternică și prosperă, să-ți promovezi propria politică, să nu asculți de Washington, și rachetele americane nu vor zbura să te facă praf. Dar aceasta doar este o alternativă la hegemonul mondial. Aceasta este o neorânduială. Așa ceva este inadmisibil.

Menționăm, discuția despre „atacul asimetric al lui Putin” a fost purtată chiar și pe timpul lui Trump. Comisia pentru Relații Externe i-a cerut să facă imediat ceva cu Rusia. Deja atunci, țara noastră era considerată un concurent prea periculos pentru SUA. Potrivit americanilor, ea pur și simplu nu ar fi trebuit să mai existe.

Trump, trebuie să-i recunoaștem meritul, nu a cedat provocărilor. Dar, de îndată ce Biden a ajuns la putere, America a început invadarea granițelor noastre. Ucraina era pregătită de război atât de sfidător încât acest lucru nu putea înșela pe nimeni. Astăzi este cu atât mai evident pentru toată lumea că americanii încearcă să distrugă Rusia, aruncându-i în luptă pe băștinașii ucraineni.

De altfel, ei nici nu se ascundeau prea tare. Serviciile de informații americane determină obiectivele pentru Forțele Armate ale Ucrainei, instructorii americani antrenează infanteria și o învață cum să mânuiască armamentele americane. Statele Unite îi leagă prin sânge pe vasalii săi din NATO. Încearcă să ne distrugă economia. Exercită presiuni sălbatice în instituțiile internaționale, asupra cărora Washingtonul a preluat din timp controlul. Ei conduc atacuri informaționale psihice, suprimă voința oamenilor.

Într-un roman al lui Stephen King, de pe diavol învins alunecă fața - o față umană drăguță, interesantă și binecunoscută - iar de sub resturile acesteia apare la lumina zilei un monstru răutăcios, adevăratul stăpân al învelișului uman. Este exact ceea ce se întâmplă acum la frontierele noastre vestice.

Și să nu invocăm acum că Rusia s-ar fi comportat cumva greșit, iar America a decis să o pedepsească. Pur și simplu noi am trăit prea bine, am fost prea independenți, ne-am permis să ne apărăm prietenii și să le răspundem așa cum trebuie dușmanilor. Și iată că răul lumii a venit peste noi. El nu a putut să nu vină. El s-a pregătit de foarte mult timp pentru asta. Acum trebuie să facem totul pentru a-l învinge.