De ce nu reușesc partidele suveraniste din România să se impună?

Piața politică românească, controlată de un sistem de partide mainstream, monocolore ideologic, este foarte ofertantă pentru partidele suveraniste. Atunci de ce acestea nu reușesc să se impună?

BUCUREȘTI, 29 aug -Sputnik. Toate sondajele de opinie indică dezamăgirea în creștere a societății față de oferta partidelor mainstream, iar actuala coaliție de guvernare indică fără nicio urmă de dubiu că, deși aparent aflate în concurență, principalele partide românești (PNL, PSD și USR) trag de fapt ”la aceeași căruță”: cea euro-atlantică.

Așteptările oamenilor cu privire la un partid suveranist, naționalist, în același timp sensibil la problemele sociale românești, sunt în creștere. Cu toate acestea, partidele ce și-au asumat programe și viziuni suveraniste, sunt, cu excepția AUR (cotat în sondaje într-un interval de 15-20%), puțin convingătoare pentru electorat și marginale.

Alianța Pentru Patrie, partidul construit de Codrin Ștefănescu în jurul brandului lui Liviu Dragnea, nu a reușit să convingă electoratul chestionat în sondaje și a devenit dintr-o mare speranță un mare absent din dezbaterea politică românească.

Războiul declarațiilor dintre Codrin Ștefănescu și Liviu Dragnea indică eșecul proiectului politic suveranist APP (Alianța Pentru Patrie).

Invocând prioritatea organizării partidului în teritoriu, conducerea APP a păstrat tăcerea cu privire la marile teme ale agendei românești și europene din ultimul an, partidul refuzând să își asume poziționări ideologice și politice în teritoriu. Acest lucru a dezamăgit pe mulți din simpatizanții acestui, fiind văzut ca o slăbiciune nepermisă.

Însă, în fapt, partidul era lipsit de coeziune interioară, fiind deja victima unor conflicte interne, a unor lupte de putere între taberele coordonate sau protejate de cei doi lideri formali și informali ai partidului.
Distanțarea lui Liviu Dragnea de partidul pe care îl patrona, marchează sfârșitul de facto al acestui partid.

Nici partidul S.O.S. România, anunțat de Diana Șoșoacă, nici partidul Coaliția pentru Națiune, construit în jurul avocatului Dan Chitic, lui Iulian Capsali și al dr. Răzvan Constantinescu, nu reușesc să fie, deocamdată, altceva decât prezențe marginale și mai degrabă online, în spațiul public românesc.

Tot marginal, cu un brand compromis de trecutul istoric recent și prea multele combinații politice, PNȚCD a jucat și el cartea suveranistă. Spre deosebire de celelalte partide, PNȚCD, care nu a reușit nici el să convingă electoratul local, a jucat cartea internațională, dobândind o recunoaștere la nivelul partidelor suveraniste și euro-sceptice din UE.

Singurul partid care a reușit să crească și să devină competitiv electoral este AUR, al cărui scor electoral, așa cum este intuit de sondajele de opinie, îl transformă de facto în principalul partid de opoziție din România (chiar dacă, de jure, grupurile sale parlamentare îi oferă doar un rol minor în Parlamentul României).

Chiar și așa, în contextul în care 60% din cei care votează sunt dezamăgiți de alternativele mainstream din politica românească, constelația de mici partide suveraniste din România nu pare să joace decât în marja a 20-25%.

De ce se întâmplă aceasta?

O explicație este caracterul caragealian al partidelor suveraniste din România (al ”revoluției cu voie de la primărie”) care refuză, din rațiuni de corectitudine politică și calcule mai puțin curajoase de oportunitate, să își asume teme grave și să adopte poziții clare.

Suveraniștii români nu sunt clari cu privire la viziunea lor cu privire la UE și la NATO. De asemenea, poziționarea lor cu privire la Federația Rusă și criza din Ucraina, dar și raportat la Ungaria, este mai degrabă tributară discursului mainstream decât unei ideologii suveraniste.

Concluzia este aceea că electoratul așteaptă alternativa suveranistă. Dar ceea ce lipsește este curajul politicienilor de a asuma clar și ferm această alternativă.