Europa i-a înmânat Rusiei o super-armă împotriva sa

Nebunia europeană a gazelor care are loc în ultimele luni poate fi considerată pe bună dreptate subiectul energetic numărul unu.

Având în vedere intensitatea isteriei informaționale și politice care însoțește încercările de a renunța la gazul rusesc, sau cel puțin de a reduce dependența, acum undeva în regiunea Hanovra ar putea să aterizeze liniștit o delegație de extratereștri pentru a stabili contacte și nimeni nu va acorda o atenție prea mare acestui fapt.

De altfel, acest lucru este explicabil.

Ziua de ieri a început de la 2100 de dolari, anume atâta a costat mia de metri cubi de gaze naturale la bursa europeană de gaze TTF. Cifra în sine nu este un record, însă este extrem de dureroasă pentru orice buget de stat, ce-i drept, nimeni nu și-ar fi putut imagina că până spre seară aceeași cantitate de combustibil va costa deja 2500 de dolari.

Prețul a săltat după declarația ”Gazpromului” despre faptul că pomparea gazului prin ”Nord Stream” a scăzut până la 20% din capacitatea de proiectare a conductei. Presa occidentală, pur și simplu ieșindu-și din minți, a atacat din nou Rusia cu acuzații că folosește sursele energetice drept armă hibridă, o pârghie pentru promovarea intereselor sale de politică externă și o rangă pentru distrugerea unității europene.

Aceste afirmații sunt pe atât de obișnuite, pe cât și de mincinoase.

Pomparea gazelor prin magistrala de pe fundul Mării Baltice nu a scăzut în cadrul planului perfid al Statului Major rus, ci pentru că a fost scos pentru deservirea tehnică programată încă o unitate de pompare a gazului. Având în vedere că de-a lungul întregului traseu către coasta Germaniei nu există alte stații intermediare de compresoare, fizica a redus implacabil pomparea de la obișnuiți 164 de milioane de metri cubi pe zi la treizeci și ceva.

Este important de menționat că aceasta este al doilea episod al tragicomedie care se desfășoară la vest de Smolensk.

Pe parcursul ultimei luni, toată Europa a urmărit cu atenție aventurile primei turbine, pe care Siemens Energy (la recomandarea Rostehnadzor, cu care a fost în totalitate de acord) a deconectat-o, a demontat-o ​​și a expediat-o pentru reparație în Canada. Ottawa, la cererea Washingtonului, a arestat agregatul, motivând asta prin politică de sancțiuni anti-rusești și a refuzat să o restituie, până când situația de pe piața gazelor în Germania în particular și în Europa în general s-a prăbușit definitiv până la limita disperării. Berlinul, după numeroase și îndelungate negocieri, a reușit să-și retragă proprietatea și putem doar presupune ce umilințe au trebuit să accepte nemții.

Însă nefericita turbină așa și nu a ajuns niciodată la stația de compresoare de gaz ”Portovaia”, fiind blocată într-o rețea de intrigi politice și duplicitate. Germania a acuzat încă o dată Rusia că nu vrea să ia turbina și din acest motiv tergiversează întocmirea documentelor vamale. În replică, ”Gazprom” a răspuns rezonabil că nu înțelege care este statutul actual al agregatului și posibilele restricții ulterioare care pot apărea în timpul exploatării gazoductului și întreținerii infrastructurii acestuia.

Altfel spus, cum se va comporta prietenoasa echipă vestică.

De exemplu, este încă absolut neclar dacă Canada va permite ca restul turbinelor Siemens să fie aduse, reparate și returnate fără impedimente sau dacă fiecare agregat va trebui returnată ”prin lupte” și cu o întârziere nedeterminată în timp. Cu atât mai mult cu cât, conform cerințelor expertizei tehnice recunoscute de partea germană, în următoarele luni vor trebui să meargă în reparație unitățile de pompare a gazului rămase. Întrebările ”Gazpromului” sunt absolut logice: compania trebuie să înțeleagă care este orizontul de producere și pompare, deoarece gazul natural nu este cărbune, nu poate fi stivuit în portul de plecare ca să aștepte permisiunea pentru export, el este produs și transportat strict în volumele contractuale , cunoscute din timp.

Tot acest carusel al turbinelor are loc pe fundalul grimaselor disperate ale Uniunii Europene, care încearcă să depășească legile universului.

Toată luna precedentă a trecut sub semnul revendicărilor ultimative ale Comisiei Europene, care practic a estorcat de la țările membre ale alianței acceptul pentru reducerii consumul de gaze cu 15 la sută. În condițiile în care întreaga zonă euro consumă 396,6 miliarde de metri cubi de combustibil albastru pe an, oficialii europeni vor trebui să născocească cum să scoată aproape 60 de miliarde de metri cubi din consum, fără a omorî totodată industria fiecărei țări în parte. Pentru a înțelege, vom adăuga că aceasta este doar ceva mai puțin decât consumă întreaga industrie și populația Germaniei, luate împreună.

Pentru a înțelege cât de critică este situația actuală, este suficient să spunem că proiectul a fost aproape imediat torpilat de o serie de țări ale căror guverne nu au putut găsi un răspuns acceptabil pentru sine în noua matematică energetică. Contrar așteptărilor, sabotorul de data aceasta nu a fost Ungaria, acest etern opozant al Europei, ci Spania, Portugalia, Italia și Grecia, care anterior acționau întotdeauna într-un front unit de consimțire. Finanțiștii și energeticienii de acolo așa și nu au inventat cum să treacă de iarnă fără gazul rusesc, fără a îngheța în același timp o parte din populație și întreprinderi. Contrele au durat atât de mult și fără succes, încât, în consecință, Consiliul Europei a renunțat la ratificarea proiectul și a decis ca țările să își asume astfel de obligații în mod individual, și nu prin decizie majoritară a Bruxellesului. De fapt, acum asistăm la prăbușirea lăudatei unități europene, care s-a fisurat odată cu prima amenințare la adresa unor interese naționale aparte.

Europa este ostatica propriei sale politici de completă vasalitate față de SUA. Pe de o parte, membrii alianței occidentale își doresc cu tot dinadinsul să-i pedepsească pe rușii încăpățânați și neînduplecați. Pe de altă parte, situația se deteriorează atât de rapid încât, dacă Austria convențională ar demonstra mâine independență și ar încerca să negocieze separat cu Moscova livrările de energie, ea ar fi imediat declarată trădătoare, stigmatizată și tot atunci s-ar fi aruncat să facă același lucru și ceilalți. Parcă deja nu mai este atât de rușinos.

Deficitul de gaz, ca o pată de rugină pe suprafața metalului, se extinde dincolo de zona euro. Chiar zilele trecute, de la Kiev s-au auzit apeluri către America, implorând să fie organizat un fel de „lend-lease al gazelor” pentru tânăra democrație. Conform calculelor profesioniștilor locali, pentru a supraviețui și a trece de perioada toamnă-iarnă, Ucraina are nevoie de gaz natural lichefiat american în valoare de zece miliarde de dolari. Având în vedere că toate terminalele GNL din Statele Unite lucrează la limita posibilităților, iar asistența monetară acordată Ucrainei se îndreaptă cu încăpățânare în jos, dorința Kievului, care nu are niciun singur port cu terminal de regazificare, este comparabilă cu visele de a merge pe suprafața lui Marte fără scafandru.

Cea mai simplă soluție care se impune este lansarea ”Nord Stream 2”, a cărui capacitate de 55 de miliarde de metri cubi chiar dacă nu ar rezolva toate problemele, ar reduce semnificativ acuitatea crizei, dar nici aici ”prima vioară” nu este logica, ci politica. Zilele trecute, la Bruxelles, vicecancelarul Germaniei, ministrul Afacerilor Economice și Protecției Climei, Robert Habek, a spus că punerea în funcțiune a celui de-al doilea ”Torent” ar însemna capitularea Europei și prăbușirea întregii politici de sancțiuni. A sunat foarte frumos, totuși, părțile interesate nu au auzit rețeta pentru înlocuirea livrărilor de combustibil albastru rusesc.

Suntem martorii unui spectacol istoric unic. În fața ochilor noștri se desfășoară o farsă de anvergură, în care politicienii rusofobi le cer propriilor cetățeni să spele mai puțin, să închidă aerul condiționat în toiul arșiței din iulie, să treacă din mașini pe biciclete și să-i facă rău Rusiei prin orice metode. Contradicția de nesoluționat între dorințe și realitate constă în faptul că nu există nimic care să înlocuiască sursele energetice ruseștii. Nicio regiune sau țară nu a căzut de acord să înlocuiască cel puțin jumătate din exporturile rusești, iar țări precum Arabia Saudită chiar le propun petroliștilor ruși să coordoneze eforturile și volumele de producție. Europa, ferm convinsă că este o entitate supranațională capabilă să-și dicteze voința unor țări și continente întregi, se zbate în convulsii, încercând să apuce cu gura ultimele înghițituri de gaz salvator – și acesta nu este nici pe departe oxigen.

Rusia a fost acuzată atât de mult timp că folosește gazele naturale în calitate de armă, încât această frică latentă a devenit realitate. Cel mai amuzant este că Rusia nu a făcut absolut nimic pentru asta.