Bătălia pentru Arctica: Riscurile intrării Suediei și Finlandei în NATO

Editorial de David Narmania

Epopeea cu intrarea Suediei și Finlandei în NATO durează de câteva luni și este departe de a se termina. Este greu să numești această acțiune logică, deoarece însăși decizia Stockholmului și Helsinki de a se alătura Alianței, la prima vedere, este complet contrară bunului simț.

Acest lucru se vede cel mai clar în dialogul cu Turcia, care se opune extinderii Blocului. Ankara, spre deosebire de capitalele statelor scandinave, a surprins foarte sensibil mișcarea plăcilor tectonice ale istoriei și se străduiește să-și consolideze independența prin negocieri cu Statele Unite - principalul beneficiar în această situație, cerând: de la furnizarea de avioane de luptă până la o altă operațiune împotriva kurzilor, de data aceasta în Siria. Amintiți-vă că acțiuni similare ale trupelor turcești în Irak lumea democratică a ales să nu le observe. Și apropo, vorbim despre aproape ultimii aliați ai Washingtonului din regiune. Operațiunea, care a început marți, a fost anunțată la sfârșitul lunii mai, iar Departamentul de Stat a reușit chiar să mustre Turcia, dar, după cum știți, câinele latră – caravana trece.

Turcia este conștientă de faptul că schimbările care au continuat în lume în ultimii ani și au devenit ireversibile în ultimele luni, necesită libertate operațională de la state, cu excepția cazului în care, desigur, acestea vor să rămână fără nimic în noul sistem de relații internaționale, care se conturează în fața ochilor noștri.

Suedia și Finlanda, pe de altă parte, și-au propus să-și asume povara unui „avanpost al democrației” la granițele Rusiei și să se lege cu nodurile frăției Atlanticului de Nord și cu obligațiile de vasalitate față de Statele Unite. În același timp, din punct de vedere al securității, ele măcar nu câștigă nimic, la maxim riscă să piardă ceva. Moscova nu a reprezentat nicio amenințare pentru ele, iar acum, din țări relativ neutre față de Rusia, devin membri ai unei alianțe ostile ei. În același timp, ele mai participaseră la exerciții NATO, așa că neutralitatea lor era foarte condiționată.

Orice om normal într-o astfel de situație ar crede probabil că acest lucru le promite unele beneficii cel puțin din punct de vedere economic, dar, aparent, guvernele scandinave se confruntă cu o lipsă acută de astfel de oameni normali. Dacă Finlanda obișnuia să cheltuiască două procente din PIB pentru apărare (atât cer SUA de la aliații lor), atunci Suedia va trebui să-și mărească bugetul în acest sens. Anul trecut, doar 1,3% din PIB a fost cheltuit pentru nevoi militare, așa că cheltuielile pentru acest articol vor trebui majorate cu 50 la sută. Dar astfel de cereri sunt o moștenire a anilor relativ relaxați pentru NATO după prăbușirea URSS, când bugetul militar al Alianței a fost redus treptat. Acum, sub pretextul „amenințării rusești”, Washingtonul își va forța cu ușurință aliații să devină generoși cu sume mai însemnate.

Pe fondul crizei, astfel de costuri vor afecta bugetele țărilor și, ca urmare, populația. Însă părerea oamenilor cu privire la problema aderării la Alianță nu deranjează pe nimeni. La sfârșitul lunii aprilie, ministrul suedez de Externe, Ann Linde, i-a avertizat cu atenție pe concetățeni: nu va avea loc un referendum. Să spunem că o problemă atât de importantă include date secrete pe care suedezii obișnuiți nu ar trebui să le cunoască. În general, pentru a parafraza o zicală binecunoscută, democrația nu înseamnă să mănâncați chiftele.

Și dacă pentru Stockholm și Helsinki, aderarea la bloc promite greutăți și limitări în schimbul unor beneficii dubioase, atunci Washingtonul, datorită acestui lucru, își întărește poziția în Arctica. După ce Suedia și Finlanda aderă la NATO, Rusia va rămâne singurul membru al Consiliului Arctic care nu face parte din NATO.

Arctica este foarte probabil să devină una dintre arenele cheie de confruntare în secolul 21. Și nu este vorba doar și nu atât de o amenințare militară directă, ci de economie. Cel de-al șaselea pachet de sancțiuni împotriva Moscovei, care prevede o restricție parțială a aprovizionării cu petrol, este puțin probabil să contribuie la reducerea prețurilor la carburanți, care bat deja recorduri. În acest sens, pare foarte semnificativă declarația președintelui american Joe Biden, care a doua zi a recunoscut că de fapt Occidentul este gata să cumpere petrol rusesc, dar la un preț sub prețul pieței (și probabil semnificativ mai mare decât înainte de acest pachet șase de restricții).

Creșterea costului aurului negru face rezervele arctice și mai atractive, iar dezvoltarea lor mai profitabilă. În același timp, saltul convinge încă o dată că declarațiile despre tranziția iminentă la energia verde, pe care ecologistii, politicienii și celebritățile de diferite ramuri au prezis, s-au dovedit a fi prea pripite.

Importanța regiunii joacă cu noi culori în lumina problemelor globale legate de logistică. Schimbările climatice fac transportul maritim în zona Arctică mai accesibil, astfel că Ruta Mării Nordului are potențialul de a deveni una dintre cele mai importante artere ale comerțului mondial: este aproape în jumătate mai scurtă decât rutele prin Canalul Suez sau în jurul Capului Bunei Speranțe. Țările non-arctice din Asia, în primul rând China și India, sunt, de asemenea, interesate de dezvoltarea sa. În același timp, Rusia vede în calea maritimă nordică o rută care din punct de vedere istoric îi aparține, în timp ce Occidentul insistă asupra retragerii acesteia din jurisdicția națională rusă.

Cu toate acestea, baza de resurse a Arcticii și dreptul de a-i folosi capacitățile de transport sunt doar primele, evidente deja acum, în anii 2020, motivel ale confruntării dintre Rusia și Occident. În contextul creșterii revendicărilor reciproce, nordul devine o arenă de confruntare cu drepturi depline, prin urmare, Statele Unite sunt gata să plătească foarte scump pentru oportunitatea de a-și consolida pozițiile în această direcție.