Kissinger vs Soros: Realiștii vs Globaliști

Henry Kissinger, care aniversează 99 de ani, și George Soros, în vârstă de 91 de ani, au fost transformați de mult într-o versiune modernă a profeților Vechiului Testament, dar lumea occidentală nu se așteaptă ca aceștia să-și denunțe propriile răni, ci rețeta de combatere a bolilor care chinuie proiectul global neterminat de anglo-saxoni. Și dacă nu o rețetă, atunci cel puțin un diagnostic precis al bolii. Și din moment ce Occidentul este acum „bolnav” de Rusia, trebuie să înțeleagă ce e de făcut cu această boală și cum poate fi oprită.

La forumul de la Davos, ambii „bătrâni” au vorbit despre Rusia, conturând cele două abordări principale ale elitei atlantice. Abordările sunt fundamental diferite, deși au o trăsătură comună, dar despre aceasta la sfârșit.

Poziția lui Soros este absolut clară:

"Invazia poate să fi fost începutul celui de-al treilea război mondial, iar civilizația noastră poate să nu-i supraviețuiască. Cel mai bun și poate singurul mod de a ne salva civilizația este să-l învingem pe Putin cât mai curând posibil".

Adică Rusia lui Putin este o amenințare pentru civilizația occidentală, precum Germania lui Hitler și trebuie învinsă. Și cu orice preț: când Soros spune că „trebuie să ne mobilizăm toate resursele pentru a pune capăt războiului cât mai curând posibil”, se referă tocmai la înfrângerea Rusiei, și nu la negocieri de pace:

„Dar o încetare a focului este de neatins, pentru că nu se poate avea încredere în el (Putin — nota autorului)”.

George Soros

© AFP 2024 / FABRICE COFFRINI

Soros pur și simplu repetă cuvintele părții radicale a elitelor anglo-saxone (și Varșovia este vocală, ​​cerând sfârșitul lumii rusești), iar până acum au reușit să impună această abordare majorității elitelor europene. Care, cu toate acestea, sunt bine conștienți că au fost făcuți ostatici ai jocului anglo-saxon împotriva Rusiei și absolut nu vor paria totul pe înfrângerea acesteia. Poziția lor, precum și opiniile realiștilor dintre anglo-saxoni, este cea pe care o exprimă Henry Kissinger.

„Rusia este o parte esențială a Europei de 400 de ani încoace, iar politica europeană din această perioadă a fost influențată în principal de înțelegerea asupra rolului Rusiei. Uneori ca observator, dar în unele cazuri ca garant sau instrument cu care se putea restabili echilibrul european. Politica actuală ar trebui să țină cont de faptul că este important să restabilim acest rol pentru ca Rusia să nu fie forțată să intre într-o alianță permanentă cu China”.

Prin urmare, Kissinger spune că trebuie să revenim la propunerea sa din 2014, formulată deja după Crimeea și Donbas: „Soluția ideală ar fi crearea Ucrainei ca stat neutru, ca punte între Rusia și Europa, ca linie de demarcație". El a afirmat că această posibilitate „nu există în prezent în același sens, dar poate fi totuși privită ca un scop final”:

"Mișcarea către discuții de pace trebuie începută în următoarele două luni, astfel încât sfârșitul războiului să poată fi rezumat. Faceți acest lucru înainte de a provoca tulburări și tensiuni care vor fi din ce în ce mai greu de depășit, în special între posibilele relații ale Rusiei, Georgia și Ucraina cu Europa. În mod ideal, linia de demarcație ar trebui să revină la fostul status quo.

Eu cred că intrarea (Occidentului - nota autorului) în război dincolo de granițele Poloniei va duce la faptul că acesta se va transforma într-un război nu pentru libertatea Ucrainei, care a fost întreprins cu mare unitate de NATO, ci împotriva Rusia însăși”.

Important aici nu este că Kissinger nu mizează pe înfrângerea Rusiei, chemând la negocieri, ci ceea ce îl ghidează în acest sens. Dacă pentru Soros este fundamental viitorul globalizării, pe care el o descrie ca fiind o luptă între două sisteme diametral opuse unul altuia, o societate deschisă (Occidentul) și una închisă (Rusia și China), atunci pentru Kissinger este semnificativ faptul că rolul cheie al Occidentului în ordinea mondială rămâne. Scopul este mai modest, dar și mai realist. Prin urmare, dacă Soros face apel la un „viitor luminos” (și la sacrificiile din lupta împotriva Rusiei în numele său), Kissinger se referă la trecut, amintindu-și rolul său vechi de 400 de ani în politica europeană și în echilibrul european de putere. Și el spune că nu este voie ca Moscova să fie împinsă spre Beijing - acest lucru nu este profitabil pentru însuși Occident.

Adică, dacă pentru Soros Putin și Xi sunt inamici fără echivoc și deja aliați: „Astăzi China și Rusia reprezintă cea mai mare amenințare pentru o societate deschisă”, atunci pentru Kissinger totul nu este încă decis. Pentru el, aceste țări sunt ca contrabalanțele și nu vrea să creadă că relațiile dintre Moscova și Beijing sunt de mult timp independente de strategia Occidentului. Încăpățânare destul de înțeles pentru un strateg care, în urmă cu jumătate de secol, a jucat o combinație benefică pentru americani în triunghiul Moscova-Washington-Beijing (adevăratul inițiator, care însă a fost China, dar nu le place să-și amintească asta).

Cu toate acestea, poziția lui Kissinger este mult mai realistă decât a lui Soros, pentru că Occidentul cu siguranță nu are puterea să învingă Rusia (nu pentru că este mai slabă, ci pentru că avem mize diferite). Da, este imposibil să o smulgi de la China (aceasta este o alegere strategică conștientă a Moscovei și Beijingului, cauzată tocmai de nevoia de a se opune proiectului occidental), dar este destul de realist să fie prevenită o ruptură completă între Europa și Rusia. Și, ceea ce este important pentru realiștii atlantici, asta este în interesul Occidentului însuși: în noua lume, post-occidentală, nu va mai fi hegemonul, ci doar cel mai puternic dintre jucători. Mai mult, un astfel de jucător care să poată asigura o vreme funcționarea sistemului mondial conform vechilor reguli anglo-saxone.

Acesta este planul simplu al lui Kissinger și, în plus, el mizează pe faptul că China și SUA mai pot încă să nu alunece într-o confruntare deschisă. Problema acestui plan (fără a-i evalua realismul): pentru radicalii atlantici, cei care sunt siguri că au suficientă forță atât pentru a ține sub control Rusia și China, cât și pentru a lupta pentru marșul victorios al globalizării, poziția lui Kissinger este absolut inacceptabilă și defetistă. Nu numai Kievul reacționează la declarațiile fostului secretar de stat cu privire la argumentele unui „alarmist de la Davos”, o parte considerabilă a elitelor supranaționale atlantice cred și ele la fel.

Și aceasta devine o altă dovadă a celei mai profunde crize ideologice în care se află, iar refuzul de a recunoaște realitatea este doar o consecință a acestui lucru. De aici și obiectivele nerealiste și acțiunile care le agravează propria situație. Pariul pe înfrângerea Moscovei este cea mai mare greșeală a Occidentului.

În același timp, planul lui Kissinger nu poate fi numit succes pentru anglo-saxoni, pentru că, la fel ca Soros, subestimează Rusia (deși într-o măsură mai mică) și nu înțelege obiectivele Rusiei.

Ucraina neutră nu mai poate face obiectul unui compromis între Occident și Rusia, despre asta ar fi trebuit să se discute nu înainte de 24 februarie 2022, ci înainte de februarie 2014, înainte de răsturnarea lui Ianukovici și victoria Euromaidanului. Spre meritul lui Kissinger, el a sugerat asta chiar și în urmă cu zece sau cincisprezece ani, dar la acel moment în Occident mulți oameni deja considerau Ucraina ca potențială a lor.

Acum nu se poate vorbi de neutralitate, pur și simplu pentru că Rusia își întoarce unitatea istorică și problema ucraineană (adică Malorosiei și Novorosiei) devine o chestiune internă a poporului rus.

Occidentul poate încerca din toate puterile să îi împiedice, să întârzie acest proces, dar mai devreme sau mai târziu va trebui să se împace cu realitatea și să admită inevitabilul: o altă încercare de a revizui granițele Europei și ale lumii rusești a eșuat, la fel ca toate cele precedente.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă neapărat cu poziția redacției Sputnik.