Fost deputat în Parlamentul European: „Ştiu cât de mult a destabilizat UE Ucraina”

Paul A. Nuttall, istoric, autor și fost deputat în Parlamentul European, a scris un editorial pentru RT în care arată ce s-a întâmplat, în opinia sa, în Ucraina şi de ce consideră că UE a cauzat destabilizare în această regiune.

BUCUREŞTI, 23 feb – Sputnik. Paul A. Nuttall este istoric, autor și fost deputat în Parlamentul European între 2009 și 2019 și a fost un militant important pentru Brexit.

Într-un editoral pentru RT, scrie că, în calitate de fost europarlamentar, „știu cât de mult a destabilizat UE Ucraina”. În 2014, fostul politician a susținut că extinderea UE către est a fost „provocatoare și o nebunie. Timpul a dovedit că am avut dreptate”.

Mai jos prezentăm editorialul său:

În urmă cu opt ani, un președinte ales democratic a fost demis din funcție de protestatarii care fluturau steaguri ale Uniunii Europene. Viktor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei în 2010 pentru un mandat de cinci ani. Activitatea sa în această funcție s-a încheiat însă brusc când a fost demis pentru refuzul său de a semna un acord de asociere cu UE.

Primul deceniu al secolului XXI a fost o perioadă de aur pentru UE. Moneda euro fusese lansată, blocul se extindea, iar mișcările eurosceptice din statele sale membre abia începuseră să prindă contur. Ideologii federaliști de la Bruxelles erau convinşi că acesta va fi „secolul UE” și că nimic nu o putea împiedica să acumuleze mai multe puteri și să se extindă şi mai mult spre est.

După aderarea țărilor central-europene și a statelor baltice, Ucraina constituia următorul pas – ceea ce a fost evidențiat într-un vot în Parlamentul European în 2005, care a aducea în perspectivă posibilitatea ca Ucraina să adere la bloc.

Prin urmare, bani UE au fost vărsați în Ucraina pentru a facilita o eventuală aderare. Primul pas către acest posibil final a fost o consolidare a legăturilor economice, iar în acest scop a fost inițiat un acord de asociere în 2012. Totuşi, după mai bine de un an de negocieri prelungite, Ianukovici a refuzat să semneze acordul în noiembrie 2013, ceea ce a declanșat un lanț de evenimente care au dus, în cele din urmă, la prăbuşirea lui.

Au izbucnit proteste din cauza refuzului președintelui de a semna un astfel de acord. Kievul a devenit centrul revoltei, iar Piața Independenței din oraş a fost ocupată de demonstranți care fluturau steaguri UE, ceea ce a făcut ca protestele să devină cunoscute sub numele de „EuroMaidan”. Până la începutul lui 2014, însă, protestele s-au transformat în ciocniri violente cu autoritățile, iar legea și ordinea au fost, în mod evident, anulate. Drept urmare, din nefericire, mulți oameni și-au pierdut viața.

La 21 februarie, s-a ajuns la un compromis între Ianukovici și politicienii din opoziție și s-a convenit că vor avea loc alegeri anticipate. Însă acest compromis s-a dovedit a fi insuficient, iar a doua zi poliția a renunţat să mai păzească palatul prezidențial și clădirile parlamentului. Prin urmare, protestatarii au avut drum liber, nederanjați. Într-o mişcare care a devenit cunoscută sub numele de „Revoluția demnității”, Ianukovici a fost înlăturat din funcția de președinte de către parlamentul ucrainean și forțat să fugă.

Toate aceste evenimente au fost relatate ca fiind o mare reuşită a poporului – drept o revoltă democratică împotriva opresiunii. Totuşi, când ceva asemănător s-a întâmplat în SUA, la Capitol Hill, în ianuarie 2021, aceeași mass-media liberală a reacţionat isteric și i-a denunțat pe susținătorii președintelui Trump ca fiind „fasciști” periculoși. Mai vede cineva standardele duble aplicate aici?

Ianukovici poate să fi fost un președinte rău, dar nu despre aceasta e vorba. El a fost ales pentru un mandat de cinci ani, iar dacă alegătorii ar fi vrut să scape de el, și se pare că un număr considerabil dintre ei doreau asta, atunci ar fi putut să aștepte încă un an și să voteze ieşirea lui din funcţie. La urma urmei, așa funcționează democrația. Totuşi, cu Ianukovici dat jos din funcţie, guvernul ucrainean a semnat acordul de asociere cu UE în martie 2014.

UE se autoprezintă cu mândrie ca fiind o apărătoare a democrației – deși oricine înțelege cum funcționează democraţia cu adevărat înţelege ce contradicție este aici –, astfel că ne-am fi aşteptat că Bruxelles-ul să fi denunțat cu fermitate aceste scene urâte de la Kiev. Însă liderii UE au acționat, în schimb, ca nişte majorete entuziasmate.

Jerzy Buzek, șeful de atunci al puternicului Partid Popular European din Parlamentul European, a călătorit în Ucraina „pentru a-și exprima sprijinul din partea familiei PPE pentru poporul ucrainean și pentru aspirațiile sale europene în lumina protestelor Euromaidanului”. În mod similar, Guy Verhofstadt, fostul prim-ministru belgian și europarlamentar federalist, a ajuns la Kiev și i-a lăudat pe protestatari ca fiind „curajoși și bravi” pentru că susțin „valorile europene, principiile europene și democrația”. Mai mult, la o săptămână după răsturnarea lui Ianukovici, Parlamentul European a adoptat o rezoluție care aducea „un omagiu celor care luptă și îşi dau viaţa pentru valorile europene” și „laudă poporul Ucrainei pentru schimbarea paşnică a puterii și pentru rezistența lor civică din ultimele luni”.

Eram europarlamentar la acea vreme și la Bruxelles ni s-a impus să alegem între două opţiuni: fie susținem extinderea UE spre est și eventuala aderare a Ucrainei, fie eram denunțaţi ca simpatizanţi ai Rusiei sau chiar mai rău de atât. Cel mai uşor era să menţinem tăcerea, însă câțiva dintre noi am putut vedea că extinderea spre est era provocatoare și o nebunie, astfel că am spus acest lucru.

Fostul meu lider de partid, Nigel Farage, a spus acest lucru într-o dezbatere televizată cu vicepremierul britanic de atunci Nick Clegg. El a spus că, în opinia sa, UE are „sânge pe mâini” pentru „destabilizarea” Ucrainei. Afirmații precum aceasta, care cu siguranță porneau dintr-un adevăr foarte incomod, au fost întâmpinate cu atitudini stridente de ridiculizare. De asemenea, am fost acuzați că am lăsat ca antipatia nostră faţă de UE să ne întunece judecata. Nimic nu era însă mai departe de adevăr. Puteam vedea că ambiția UE de a încorpora Ucraina nu făcea decât să alimenteze tensiunile și să creeze o fisură de la est la vest într-o țară deja divizată.

În plus, știam că, deși politicienii doreau ca UE să se extindă şi mai mult spre est, oamenii nu doreau acest lucru. Am asistat direct la un aflux uriaș de central-europeni veniţi în țările noastre și am considerat că venirea a încă 45 de milioane de ucraineni în bloc nu va face decât să agraveze problema.

Dovada că am avut dreptate în această privință a fost ceea ce s-a întâmplat în Olanda în aprilie 2016, când poporul olandez a respins acordul de asociere al UE cu Ucraina, într-un „referendum consultativ”. Peste 60% au votat împotriva acordului, care fusese deja semnat. Rezultatul [referendumului] a fost însă în mare măsură ignorat, iar acordul de asociere Ucraina-UE a intrat în vigoare în septembrie 2017.

Prin urmare, UE nu se poate eschiva de la faptul de a-și asuma partea de responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina. Dorința blocului de a se extinde mai departe spre est avea să provoace mereu tensiuni și era evident că Ucraina avea să ajungă blocată între ciocan şi nicovală.

În 2014, UE a închis ochii în faţa mulţimii pentru că situaţia îi favoriza realizarea obiectivelor sale și, făcând acest lucru, a contribuit la crearea situaţiei oribile în care ne aflăm astăzi. Nu este vorba de faptul că unii dintre noi nu au lansat avertismente la acea vreme, dar, din păcate, se pare că nimeni nu le-a ascultat.