„De la genocid la „sancțiuni infernale”: Occidentul nu se dezminte

În timpul pregătirilor pentru negocierile de la Geneva dintre Rusia și Statele Unite, toată lumea se întreba ce s-ar întâmpla dacă partenerii nu vor ajunge la un acord. De altfel, de la bun început acest lucru era previzibil.

Editorial de Maxim Sokolov

Nu s-a ajuns la un acord, însă după aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit de groaznic. „Veți râde, dar americanii vor din nou să impună sancțiuni”. Reacția în derâdere sau cel puțin rece la pregătirile pentru „sancțiunile infernale” nu se datorează faptului că sancțiunile sunt foarte plăcute. Ci faptului că menționarea permanentă a Gheenei de foc este oarecum monotonă. În Congres, printre deputații Statelor Unite, poate că discursurile patetice despre sancțiuni sunt pe plac. După cum spunea căpitanul Iago:

Te-ai gândit! Ai conceput! Și moartea, și iadul

O progenitură monstruoasă se va naște pe lume.

Totuși, de partea aceasta a oceanului astfel de discursuri stârnesc doar reacții obosite: „Au pus la cale acțiuni fără noimă”.

Deși se pare că mai îngrozitor decât atât nu se poate. Dacă Rusia intră în Ucraina (ni se vorbește despre blitzkrieg-ul iminent deja de mai mult timp, deși ce fel de blitzkrieg este acesta care nu se mai întâmplă niciodată, măcar crăpi?), va primi diverse măsuri din partea Washington-ului.

Deconectarea de la SWIFT (acest lucru este obligatoriu de câțiva ani, deși tot nu se mai produce deconectarea). Sancțiuni pentru trei sau mai multe bănci, la alegere. Este o metodă originală atunci când se dă o listă cu o duzină de instituții financiare (Sberbank, VTB, Gazprombank, Fondul Rus de Investiții Directe, Alfa-Bank, Rosselhozbank etc.), iar administrația Casei Albe selectează pe pe trei cele mai vinovate. Sau pe cele care vor produce supărare la Kremlin, dacă vor fi sancționate. De exemplu Alfa-Bank - deși conducerea e demult la Londra, dar sancționarea lui va fi o lovitură grea pentru forțele de ordine.

Ei și, în cele din urmă, ar fi sancțiunile împotriva președintelui, premierului, ministrului Afacerilor Externe și ministrului Apărării. Ceea ce ar însemna o ruptură totală a relațiilor. Orice diplomație se bazează pe faptul că agentul diplomatic vorbește în numele suveranului său.

Dacă Congresul și administrația SUA anunță că de acum înainte președintele Rusiei este un nimeni, cu cine vor rezolva apoi problemele de interes comun? Cu Navalnîi? Cu Gozman? Cu Șenderovici? E chiar amuzant.

În același timp, se atrage atenția că sancțiunile infernale nu sunt doar o fantezie creativă a deputaților (aceștia pot da frâu liber fanteziei), ci sunt susținute de administrația SUA. Sună îngrozitor, deși relațiile în interiorul administrației demult sunt se construiesc pe principiul „fiecare trage jar la oala lui”, și ce dorește fiecare turn al Washingtonului e greu de înțeles. O voință unică acolo demult nu există.

Deși negociatorul de la Geneva Sherman a explicat că nu este vorba doar de o invazie militară directă (ceea ce este de la sine înțeles), ci și în cazul în care nu va exista o astfel de invazie, dar politica Rusiei „într-o oarecare măsură va submina (puterea ucraineană) sau o va împinge spre realizarea schimbărilor pe care poporul ucrainean nu le-a cerut”. Tradus în rusă, aceasta înseamnă că sancțiunile pot fi aplicate indiferent dacă există sau nu acțiuni militare.

Până la urmă, subminarea pozițiilor autorităților ucrainene este permanentă (de asta și există Zelenski) și se poate spune întotdeauna că Moscova este de vină. La fel ca și „schimbările pe care poporul ucrainean nu le-a cerut” - aici este vorba de schimbări (nu contează cine le-a cauzat și de către cine au fost implementate), care nu plac Departamentului de Stat, care înțelege mai bine ce vor ucrainenii decât ucrainenii înșiși. Și dacă nu le place, atunci din nou Moscova este de vină. Ceea ce impune necesitatea unei pedepse severe.

Sancțiunile Statelor Unite, care nu se potrivesc cu nicio idee de drept în general și cu doctrina crimei și pedepsei în special, pot provoca diferite reacții - râs, teamă, indignare etc. Din punctul de vedere al celui care sancționează, adică al SUA, însuși noțiunea de sancțiune poate fi interpretată etimologic - din lat. sanctio - „lege indestructibilă, legalizare de neclintit”, care se alătură verbului sancire - „a sfinți, a face inviolabil, a declara indestructibil” și adjectivului sacer „sacru”.

Voința autorităților Statelor Unite este sacră și de nezdruncinat, așa cum se cuvine unui altar de netăgăduit, și cine se opune acestei voințe comite blasfemie cu toate consecințele. Și datorită puterii absolute a poporului american, sancțiunile impuse în numele acestuia sunt de natură incertă - aplicarea măsurilor este lăsată în întregime la latitudinea unui organ autorizat, de exemplu, a unui monarh absolut. Se subliniază că sancțiunile pe termen nedeterminat nu corespund dreptului contemporan, dar Congresul și administrația SUA știu mai bine ce este corespunzător și ce nu. Trebuie să menționăm că, în comparație cu sancțiunile din secolele trecute, practica americană este încă relativ umană. În secolul al XV-lea, hanul Ahmet l-a amenințat pe țarul Ivan al III-lea cu sancțiuni.

În secolul al XVI-lea, regele englez Henric al VIII-lea, care nu a reușit să-și logodească tânărul fiu Edward al VI-lea cu tânăra Maria Stuart, a impus Scoției sancțiuni. „Majestatea Sa poruncește să fie trecut totul prin foc și sabie. Incendiați Edinburgh-ul și faceți-l una cu pământul, după ce veți jefui totul. <…> Jefuiați Holyrood-ul și orașele și satele din jurul Edinburg-ului, câte întâlniți pe drum; jefuiți Leith-ul și alte orașe și acolo unde întâlniți rezistență, exterminați fără milă bărbați, femei și copii".

Pe fundalul lui Henric al VIII-lea, actuala administrație americană este întruchiparea blândeții.