București, 22 decembrie 1989, ora 12,05

Pe 22 decembrie 1989, la ora 12,05, odată cu elicopterul care părăsea acoperișul Comitetului Central al PCR, ducându-i pe soții Ceaușescu spre moarte, se sfârșea și regimul comunist din România.

BUCUREȘTI, 22 dec – Sputnik. În mai puțin de un minut, partidul comunist, care controla statul și societatea din 30 decembrie 1947, dispărea ca și cum nu ar fi fost. Partidul care cu câteva ore înainte mai putea coordona prin reprezentanții săi toate structurile de putere ale statului, pur și simplu înceta să mai existe.

Mai mult chiar, întreaga dictatură comunistă, cu toate crimele și abuzurile comise, era redusă la vinovăția a doi oameni: soții Ceaușescu.

Din păcate, euforia revoluționară a durat câteva ore. În seara lui 22 decembrie 1989 începea un veritabil război de stradă între armată și revoluționari pe de o parte, și misterioșii teroriști.

Dacă până la fuga lui Ceaușescu fuseseră ucise 126 de persoane de către trupele de represiune (în intervalul 16-22 decembrie), după fuga lui Nicolae Ceaușescu au pierit în lupte cu un dușman invizibil, 978 de oameni (în intervalul 22-25 decembrie).

Încă nu avem adevărul obiectiv despre comunismul românesc

La 32 de ani de la revoluție, avem obligația de a privi lucrurile mult mai nuanțat. Avem deja o bibliografie ce documentează atât crimele comise de regimul comunist, cât și realizările acestui regim.

Avem de asemenea o amplă bibliografie istorică cu privire la perioada pre-comunistă. Iluziile perioadei interbelice, ca ”epocă de aur”, aflarea adevărului despre complicitatea regimului Antonescu la Holocaust și la crime de război, ne obligă să privim mult mai nuanțat cauzele și condițiile de posibilitate care au făcut ca regimul comunist să vină la putere și să nu fie contestat decât după 42 de ani și după ce, prin politicile economice ale regimului Ceaușescu, societatea fusese aruncată în sărăcie și faliment.

Cu toate acestea, cei 32 de ani de la revoluție nu ne-au ajutat să avem o lectură obiectivă, și cu bune, și cu rele, asupra regimului comunist. Dacă o bună parte a discursului istoric și public cu privire la comunism a renunțat la obiectivitate pentru o demonizare grotescă, caricaturală, lipsită de nuanțe, o altă parte a ales calea unei nostalgii debile.

Istoricii care au avut curajul de a încerca să prezinte obiectiv fenomenul comunist, au fost imediat detractați de ambele părți: fie că nu au fost procurori suficient de fermi, fie că nu au fost avocați suficient de pozitivi ai regimului comunist.

Dar un popor care nu se poate împăca cu realitățile propriului său trecut, este un popor ce nu se poate împăca cu sine însuși.