In memoriam Dragoș DUMITIRU

BUCUREȘTI, 16 nov – Sputnik. Plecarea dintre noi a jurnalistului și fostului deputat Dragoș Dumitriu continuă să aibă ecouri.

Gelu Voican Voiculescu a scris, cu acest prilej, un text emoționant, în care vorbește despre cum l-a cunoscut pe Dragoș Dumitriu și despre lucrurile care i-au unit, dar i-au și separat.

Reproducem mai jos, integral, textul lui Gelu Voican Voiculescu, așa cum este publicat pe inprimalinie.org.

In memoriam Dragoș DUMITIRU

Moartea a redus la tăcere o voce care conta, deși rezistase virusului necruțător aproape cinci săptămâni. Dragoș DUMITIRU a murit dintr-o dată, pe neașteptate.

Ne cunoscuserăm mai demult, când organiza tot felul de evenimente îndrăznețe la vremea aceea – de pildă, simpozionul dedicat lui Jean Pârvulescu, o figură insolită a emigrației române. Dar acum îi citeam des articolele și editorialele.

Nu împărtășeam anumite opțiuni, însă din respect pentru opiniile fiecăruia, evitam să-mi exprim dezacordul total față de ipostaza de apologet al lui Ceaușescu, subscriind cu osebire și la epoca sa, dintr-o convingere patriotică de neclintit. Admiram curajul poziției sale singulare, împotriva curentului, dar…

Omenia sa nedezmințită a făcut însă ca această divergență majoră dintre noi să nu afecteze relația noastră personală. La rându-mi, evitam și eu orice referință la această temă care ne plasa pe poziții ireconciliabile. O dată cu moartea sa atât de neașteptată, toate aceste opinii contradictorii s-au volatilizat instantaneu, așternând o pioasă uitare asupra acestui subiect.

Mi s-au șters complet toate obiecțiile pe care i le aduceam în interminabile conversații imaginare. Întreg dialogul acesta animat de o continuă polemică înverșunată dusă în gând, a dispărut ca de la sine…

Pentru mine a rămas omul ca atare cu indiscutabilele sale calități:

– lipsit de cezarism spiritual, el își refuzase trufia lui homo per se (definit de Erasmus), neurmărind gloria, mai presus de orice;

– printr-un perpetuu efort cognitiv, a vrut mereu să înlăture zidurile care limitează spiritul omului;

– convins de nobila sa descendență intelectuală, era mândru că făcea parte din laborioasa stirpe umană, preamărind excelența cunoașterii;

– dominat de un simț al concretului, ferindu-se de capcana abstracțiilor și a speculațiilor sterile care duc la ariditate analitică, a fost un martor purtător de conștiință a epocii.

Răpit dintre noi în plină activitate creativă, Dragoș DUMITIRU merită drept epitaf: Excelsior!