“Răul negru” bate toate recordurile în Europa

Nu se știe cum a reacționat la această știre cea mai cunoscută activistă ecologistă suedeză, însă presa occidentală constată cu tristețe: prețul la cărbune a înregistrat un nou record pe piețele europene.

Analiză de Serghei Savciuk

La bursele din Rotterdam, Amsterdam și Ancers companiile generatoare plătesc peste 137 de dolari pentru o tonă metrică de combustibil, pe care mai ieri toată lumea progresistă și preocupată de decarbonizare promitea să-l trimită la groapa de gunoi a istoriei. Revenirea spectaculoasă a cărbunelui pe piață a fost determinată de prețurile enorme la gazul natural, forțând operatorii să recurgă la achiziția lui. Situația e atât de dificilă, încât se discută în spațiul public despre necesitatea anulării programului de renunțare la energia bazată pe cărbune. Spre exemplu, compania britanică Drax, care deține una din ultimele termocentrale electrice din țară, a declarat deja că este dispusă să amâne închiderea termocentralei, dacă acest lcuru va fi necesar pentru asigurarea securității energetice a Regatului. Declarația are în spatele ei temeiuri destul de reale: a ieșit la iveală că Londra a subvenționat, încă de la mijlocul verii, în secret, toate cheltuielile suplimentare ale producției de energie din cărbune.

Situația se înrăutățește treptat, iar analiștii europeni consideră că una din cauze ar fi completarea insuficientă a depozitelor subterane de gaz, imposibilitatea sporirii rapide a importului de cărbune din Australia, Africa de Sud și Columbia, precum și de cantitățile mici de cărbune procurate din Rusia. Apropo, ultima s-a întâmplat anume la dorința Europei. Din 1990, Uniunea Europeană și-a redus consumul de cărbune tare de la 400 de milioane de tone, până la 150, iar a cărbunelui brun – de la 700 la 250 de milioane.

Oricât ar părea de ironic, cu cât mai rapid și semnificativ a fost redus consumul de cărbune în anumite țări, cu atât mai mult au crescut prețurile la curent electric. Cel mai strălucit exemplu este Germania. Țara, unde se află bazinul Ruhr, cu rezerve bogate de cărbune brun, și-a redus consumul în ultimii cinci ani cu aproximativ o treime, de la 170 de milioane de tone, la 120. Iar astăzi, când nici nu se cunoaște cu exactitate data certificării Nord Stream 2, prețurile la gaz au depășit 1000 de dolari, operatorii susțin cu convingere, că anul viitor prețul unui megawatt-oră va costa peste 100 de euro.

Haosul de pe piața energetică, costurile galopante ale producției de energie și revenirea forțată la aurul negru par incredibile și imprevizibile doar la prima vedere.

Problema este că defăimarea cărbunelui și lipsirea lui de poziția dominantă pe piață a început nu ieri și nici acum 20 de ani. Între anii 60 și 70 ai secolului trecut în Occident s-a format un cartel petrolier, supranumit “Șapte surori”. Din el făceau parte companiile din care au răsărit ulterior giganții de azi, care au cuprins lumea cu tentaculele conductelor petroliere și care chiar și-au dictat voința unor state. E vorba de British Petroleum, Chevron, Royal Dutch Shell și ExxonMobil, care i-au înghițit pe cei șapte strămoși.

Anume acei predecesori au declanșat acum 60 de ani cel mai mare război împotriva cărbunelui, combustibilul care a devenit temelia revoluției industriale, care a scos lumea din cele două războaie mondiale și a pus bazele actualei bunăstări mondiale. Petrolul, care în acea perioadă se afla pe plan secund, a fost proclamat un nou mesia energetic, capabil să răstoarne fundamentele sferei energetice și să acopere toate necesitățile civilizației în plină dezvoltare. În urma celor mai netransparente mașinații, cele mai mari companii de cărbune au fost eliminate din cursa pentru dominarea pieței. Unii și-au vândut brusc acțiunile petroliștilor, iar ulterior au falimentat, alți proprietari și-au pus capăt vieții – iar spre anii 80 petrolul a devenit noua sevă a economiei mondiale.

E amuzant în felul său că aceeași schema a fost utilizată în zilele noastre de noile carteluri – doar că cele verzi. După aceleași calapoade, cu o alimentare la maxim a isteriei prin intermediul prese, omenirii i-a fost prezentat noul salvator – resursele regenerabile. Orice tentative de a explica maselor un fapt evident, că energia verde face doar primii pași și nu poate reprezenta deocamdată o alternativă la hidrocarburi, sunt acoperite de un ocean de voci revoltate, articole și studii părtinitoare.

Dacă ar fi să rebobinăm un pic, vom observa că lumea, care abia se obișnuise cu petrol și gaz, odată cu venirea energeticii verzi a început să se zbată în convulsii chiar și la cele mai mici abateri ale normelor de temperatură și climatice, ceea ce duce la întreruperi de lumină în regiuni întregi – cum ar fi în sudul SUA în această iarnă. Dar și în această vară.

Acest an a reamintit tuturor amatorilor de noi tendințe că legile fizicii sunt de neclintit și strămoșii noștri nu au fost deloc mai proști decât noi. Panourile solare și centralele eoliene funcționează doar dacă au condiții meteo favorabile, petrolul și gazul provoacă mereu tulburări pe burse și necesită niște conducte costisitoare, depozite și combinate chimice gigantice. Imediat ce toate aceste dificultăți creează o nouă problemă globală, pe scenă iese din nou cărbunele, abandonat în curțile minelor și porturi, care poate ajunge în orice colț al lumii într-o cală simplă și arde la fel într-o sobă de la țară, în cuptoarele centralelor electrice sau metalurgice.

Rusia este blamată pentru că ar rămâne în urma tendințelor mondiale, însă în acest caz trebuie doar să ne bucurăm.

Recent ecologiștii și lobby-știi energiei alternative radiau de bucurie după ce China a stopat finanțarea noilor centrale pe cărbune în străinătate. E adevărat, cu o singură excepție – în interiorul țării Beijing-ul nici nu are de gând să renunțe la cărbune. Conform planului următoarei cincinale, China va construi 43 de noi termocentrale pe cărbune și 18 de furnale de ultimă generație. Totodată, să ne amintim că China consumă 4,98 miliarde tone de cărbune pe an, iar capacitatea totală a instalațiilor de profil este de 1080 gigawați. E mai mult decât generează toate centralele nucleare și hidrocentralele și altele din Rusia, luate laolaltă. Producția de cărbune se reduce încet în China, relațiile cu Australia au ajuns la un minim istoric – iar toate acestea creează pentru Rusia niște oportunități majore.

E plăcut să recunoaștem că acest lucru îl conștientizează și conducerea țării.

Acum o lună au demarat lucrările de reparare a încrengăturii estice a magistralei Baikal-Amur, între localitățile Ulak și Fevralsk. Principalul și singurul executor al lucrărilor este Ministerul Apărării al Rusiei și forțele feroviare. Inițial era planificată modernizarea unui segment de 340 de kilometri până în 2024, însă viceministrul Apărării al Rusiei, generalul de armată Dmitri Bulgakov, a anunțat că armata va reuși să finalizeze lucrările cu un an mai devreme.

Pe trei septembrie, pe marja Forumului Economic Estic, Vladimir Putin a informat opinia publică despre faptul că la Kremlin va fi elaborat o listă a localităților, aflate de-a lungul magistralei Baikal-Amur, care vor fi supuse unei modernizări, exact așa cum s-a procedat în capitală. Adică, am putea spune că Rusia se îndreaptă spre Est și anume piețele din Asia-Pacific vor deveni acel spațiu unde va pleca cărbunele din Kuzbass, în cadrul unui program de dezvoltare a ramurii.

Europa ar putea și ea să-și aducă aminte de legile fizicii, economiei, pentru a-și echilibra producția de energie. În Ust-Lug se construiește un terminal de cărbune, iar minerii din Kemerovo sporesc cu bucurie producția. Rămâne să vedem dacă nu cumva pe scenă va apărea un nou vestitor al unei noi revoluții energetice, așa cum s-a mai întâmplat de două ori în ultimul secol.