De ce Putin și Erdogan au nevoie unul de altul

Întrevederea de trei ore a lui Vladimir Putin și Recep Tayyip Erdogan ar putea fi considerată importantă pentru simplul fapt că este prima din ultima jumătate de an – iar relațiile ruso-turce sunt cruciale nu doar pentru statele-partenere.

Întrevederea anterioară a celor doi președinți s-a desfășurat într-o altă lume – la începutul lui martie a anului trecut, când planeta abia începuse să se scufunde în epoca și coronavirus. Desigur, odată cu introducerea restricțiilor contactele n-au încetat: în decursul celor 18 luni Putin și Erdogan au discutat la telefon de 22 de ori (n-au discutat cu nimeni atât de des). Însă, așa cum a observat ieri Putin la Soci, la telefon este complicat să discuți ceva, subiecte de discuții în relațiile bilaterale sunt destul de multe de multe.

În fiecare an acestea cuprind o gamă tot mai mare de probleme, care nu pot fi reduse strict la noțiuni banale de “cooperare” sau “conflict”. De regulă, primei categorii aparține sfera economică – de la Centrala Nucleară și turism, până la S-400 sau Turkish Stream, iar celei din urmă – conflictele regionale, de la Siria până la Libia, iar acum și Nagorno Karabah. Dacă în ceea ce privește proiectele bilaterale totul este bine, în ceea ce privește conflictele totul nu e atât de strălucitor.

În cei 18 ani ai conducerii lui Erdogan, Turcia și-a promovat extrem de activ interesele în întreaga lume, în diverse proporții (în funcție de circumstanțe și vremuri), amestecând pan-turcismul, neo-otomanismul și pan-islamismul, adică exploatarea factorilor naționali, imperiali și religioși. Expansiunea turcă a devenit pentru unii din Rusia un prilej de atitudini panicarde: turcii avansează, inclusiv în zona intereselor naționale rusești, iar noi nu ne putem opune lor, cedăm și batem în retragere! Turcii câștigă, iar noi pierdem! În mod special astfel de atitudini au reînviat în perioada războiului azero-armean, pe care unii l-au interpretat ca o înfrângere a Rusiei și un început al acaparării Caucazului de Sud de către Turcia. Însă în realitate controlul asupra liniei de contact dintre armeni și azeri în Karabah este realizat de Rusia, cu o participare pur simbolică a turcilor.

Totodată, în Turcia principala problemă în relațiile cu Rusia este considerată Siria, Idlib și regiunea kurdă se află în proximitate cu frontierele turcești, adică sunt legate de problemele de securitate naționale. Rusia, chiar dacă ia în considerație interesele turcești, totuși promovează refacerea plenipotențiară a statalității siriene, adică readucerea întregului teritoriu al Siriei sub controlul lui Bashar Assad. În cazul dat nu există, deocamdată, soluții simple sau chiar complexe – în special, în ceea ce privește Idlib. Iar progrese în „problema kurdă” sunt îngreunate de faptul că în Siria sunt prezenți în continuare americanii. Însă ei vor pleca, mai curând mai devreme decât mai târziu (în acest lucru este interesată atât Moscova, cât și Ankara) – iată că Rusia și Turcia în orice caz vor conlucra în Siria (Erdogan a observat corect că pacea în Siria depinde de relațiile ruso-turce, însă nu doar pacea, dar și refacerea postrăzboi). Pentru toată lumea va fi mai bine dacă aceste proiecte vor fi realizate dacă nu împreună, cel puțin nu unul împotriva altuia.

Cu atât mai mult, subiectele ruso-turce în politica externă nu se limitează la Siria și Karabah: între timp s-a adăugat și problema Afganistanului, în curând în Libia vor avea loc alegeri, unde mizăm pe mai mulți jucători, însă în același timp suntem interesați în egală măsură de depășirea sciziunii interne și de restabilirea statalității libiene. Pentru refacerea Libiei va fi nevoie de ajutorul Rusiei și Turcia – țările noastre au fost întotdeauna niște parteneri apropiați pentru Tripoli. În mare parte, nu avem ce împărți acolo (contracte sunt suficiente pentru toți). Mai curând, interesul nostru comun constă în faptul ca Libia reunificată să nu ajungă aria de influență a Occidentului, care își va propune să se îmbogățească pe restabilire a ceea ce a fost distrus din vina lor.

Propriu zis, o astfel de eliminare a Occidentului (din Marele Orient Mijlociu și nu doar) și reprezintă unul din motivele cooperării ruso-turce. Chiar și atunci când această relație aduce a conflict, Putin și Erdogan sunt capabili cel puțin să destindă divergențele, dacă nu se ajunge la un compromis. Da, Turcia rămâne membru al NATO, însă contradicțiile ei cu SUA și Europa au sporit și nu mai pot fi depășite. Erdogan nu are relații personale de încredere cu liderii occidentali: e suficient să privim cum americanii au refuzat președintelui turc o întâlnire cu Biden în timpul vizitei lui la Adunarea Generală a ONU.

Desigur, anglo-saxonii încearcă în mod tradițională să mizeze pe contradicțiile ruso-turce, adică să incite la un conflict între Turcia și Rusia, să-i ciocnească pe Putin și Erdogan. Însă 18 ani ai relațiilor dintre cei doi președinți au arătat că ei știu să facă distincție dintre interesele noastre naționale divergente și manipulările străine. Pentru că ambii au alungat Occidentul din propria gândire geopolitică și politică – fiind dirijați doar de propria înțelegere a intereselor naționale. Da, maniera turcă de a promova politica externă diferă de cea rusească, de unde vin și declarațiile publice ale lui Erdogan în privința Crimeei – însă acest lucru nu împiedică în niciun fel edificarea unor relații strategice dintre cele două state.

Ne unește nu atât ură față de Occident, nicidecum dorința de a câștiga din contul slăbirii lui, ci convingerea că suntem capabili să ne rezolvăm problemele (inclusiv cele interne) de sine stătător, fără niciun “ajutor” din afară, adică fără imixtiuni străine. În același fel (deja împreună), vom reuși să devenim mai puternici din contul unei cooperări reciproc avantajoase, și vom rezolva acele probleme care apar între noi.