Ucraina după 30 de ani: problema alegerii

Rostislav Ișenko, observator internațional

Vădit plictisită de conferința de presă de după discuțiile cu Zelenski la Kiev, Angela Merkel a încercat să explice cât se poate de politicos publicului local că Ucraina nu prezintă niciun interes pentru Occident, că e o poziție consensuală a Germaniei (adică UE) și SUA, prin urmare, nu are niciun rost să deranjeze pe Biden cu acele prostii, pe care le-au expus acum ei... Acesta este rezultatul celor treizeci de ani a politicii încăpățânate și consecvente a Kievului, orientată spre integrarea europeană.

În replică la declarațiile lui Zelenski, potrivit căruia Ucraina are nevoie de foarte mulți bani și timp pentru a se adapta la noile condiții, Merkel a explicat deschis că nu trebuie să aștepte nici bani, nici susținere, nu vor exista garanții pentru tranzitul gazelor, Occidentul doar va simula implementarea tehnologiilor verzi în Ucraina și doar până în anul 2024. Cum va supraviețui Ucraina în viitor, nu-i pasă nimănui.

Tradiționala șantajare a Occidentului de către Kiev cu un război cu Rusia, la fel, nu trece. La tentativele de a evoca pericolul militar din partea Kremlinului, cancelarul a recomandat îndeplinirea angajamentelor de la Minsk. Acele angajamente pe care Kievul intenționa să le rescrie (sau să le reinterpreteze) cu ajutorul Occidentului în folosul său.

E un eșec la toate capitolele. La treizeci de ani de la independență Occidentul este preocupat mai mult de problemele minusculelor Moldova și Armenia, decât de altădată bogata și mare Ucraina. Cum a fost posibil? De ce autoritățile și societatea ucraineană nu au observat că au ajuns în această situație, continuând să se creadă, dacă nu centrul universului, cel puțin, centrul Europei, în jurul cărora dansează la bară toată politica globală?

De unde găsim ucraineni?

Problema constă în caracterul pervers al ideii puse la baza statului ucrainean. Într-o țară cu o populație predominant rusă (din punct de vedere cultural, nu a cetățeniei), o putere la fel de rusească a decis să edifice un stat ucrainean etnocratic. Au adoptate elementele ideologice ale naționaliștilor ucraineni, eșuate în prima jumătate a secolului XX. Acestea eșuaseră tocmai pentru că nu răspundeau viziunilor și intereselor majorității populației.

Ștergând praful de pe ideile spionajului austriac din anii 1914-1918 și de pe ideile Serviciului de Securitate Imperial al Reichului din 1933-1945, politicienii ucraineni s-au apucat de „crearea unei națiuni” pe o astfel de temelie șubredă.

În calitate de consultanți au fost implicați și reprezentanții diasporei ucrainene – urmașii celor care au plecat în Canada în perioada Austro-Ungariei, precum și urmașii celor plecați în SUA și Marea Britanie, care au colaborat cu regimul hitlerist în perioada celui De-Al Doilea Război Mondial.

Viziunile acestor oameni respingeau istoria Ucrainei drept parte a istoriei rusești. Odată ce altceva nu exista, aceștia nu-și ascundeau intenția de a inventa “mitul istoric ucrainean”, pe bazele căruia să creeze o națiune ucraineană.

Unii ar putea să-mi atragă atenția că în Ucraina, potrivit datelor sovietice, din populația 51,5 milioane de persoane la momentul destrămării URSS, peste 70 la sută reprezentau etnia ucraineană. Însă, potrivit datelor sovietice și comunismul urma să devină realitate în 1980. În ciuda pozițiilor multor contemporani, nu “voluntaristul Hrușiov” a decis, iar Congresul XXII al PC al URSS a definit - organul suprem al partidului, în calitate de “forță conducătoare a societății sovietice”.

În realitate, faptul că majoritatea celor înregistrați în calitate de ucraineni erau ruși, ceea ce au recunoscut chiar întemeietorii ucrainismului. Primilor doi președinți ai Ucrainei, Kravciuk și Kucima, le plăcea să repete, parafrazând faimoasa maximă a contelui de Cavour despre Italia și italieni: “Am creat Ucraina, acum trebuie să-i creăm pe ucraineni!”. Adică, au recunoscut, de facto, că națiunea ucraineană, în intereselor căreia ar fi creat statul ucrainean, nu există. Ucraineni abia urmează să fie creați.

Ce fel de limbă?

Lipsa oricărei temelii pentru ucrainism se observă și în politica lingvistică. În anii 90 (când marginalizarea limbii ruse nu putea fi pusă pe seama aversiunii față de “limba statului agresor” – Rusia era considerată un partener strategic) susținătorii restrângerii ariei de utilizare a limbii ruse și a conferirii limbii ucrainene a statului de singura limbă de stat afirmau că fără o susținere a statului limba ucraineană va dispărea. Era adevărat. În RSSU limba ucraineană funcționa doar în acea măsură, în care era susținută și chiar impusă de stat (școli ucrainene, studierea obligatorie a limbii și literaturii ucrainene în școli).

Totodată, cea mai mare parte a populației gândea și vorbea rusește. Adică, prezența națiunii “titulare” în statul creat pentru ea era atât de fragmentară și insignifiantă, încât limba care i-ar aparține era una moartă, de facto.

Istoria “dezvoltării” limbii ucrainene în perioada independenței confirmă absența ei de facto.

Limba ucraineană, dezvoltată de bolșevici în baza dialectului din Poltava, utilizat în RSSU, a fost treptat anulat de “ucrainizatorii” care își propuneau adâncirea diferențe dintre ucraineana și rusa din contul polonizării, germanizării și galicizării. În consecință, norma utilizată în RSSU a dispărut, iar una nouă nu apăruse. Ucraina a devenit o țară a amestecăturilor lingvistice rurale, în care la statutul de normă lingvistică aspiră câteva dialecte vestice, adaptate pentru înțelegerea locuitorilor din Ucraina centrală. Adică, lipsește nu doar un popor ucrainean, dar și o singură limbă.

În cele din urmă, chiar naționaliștii ucraineni, în timp ce descriu metoda prin care, în viziunea lor, urmau să fie creați ucraineni, au lansat sloganul: “Ucide rusul din tine!”. Adică, atât timp cât fiecare rus din Ucraina nu va ucide în sine pe sine, națiunea ucraineană nu va putea fi edificată. Oare acest lucru nu reprezintă o mărturie că rușii reprezentau o majoritate în Ucraina (chiar dacă erau trecuți drept ucraineni)?

A fost o greșeală fatală

Așadar, pe teritoriul locuit istoric de ruși, autoritatea politică rusească, sprijinindu-se pe o teorie care și-a demonstrat caracterul marginal, și consultanți la fel de marginali, a început să edifice un stat etnic ucrainean. A fost o greșeală fatală.

Dacă ar fi pornit de la principiul cetățeniei, limba rusă nu ar reprezenta o problemă. S-ar fi declarat ucraineni – cetățeni ai Ucrainei, majoritatea dintre care sunt de origine ruși (în afară de minoritățile etnice mici și a rezervației galiciene a ucrainismului, format artificial de către austrieci prin genocidul rusinilor în 1914-1917). Iată de ce Ucraina este al doilea stat al poporului rus, cu toate consecințele ce urmează.

În același timp, puteau fi păstrate bazele politicii lingvistice ale RSSU, în care limba ucraineană exista (și era destul de vizibilă), însă nu deranja pe nimeni. În politica externă n-ar fi avut niciun sens sloganul “Mai departe de Rusia!”, care, fie neoficial, determină direcția strategică a activității internaționale ucrainene în toți cei 30 de ani ai independenței.

Țara putea evita divizarea și contradicțiile, concentrându-și toate forțele în dezvoltarea economiei.

S-a procedat invers – cea mai mare parte a resurselor statului au fost irosite pe o ucrainizare artificială (iar apoi una forțată), pe combaterea a tot ce este rusesc și pe distanțarea de aliatul natural și partenerul strategic – Rusia. Într-o astfel de formulă naționaliștii au preferat să cedeze puterea politică oligarhiei. Naționaliștii erau slabi din punct de vedere organizatoric și numeric, în schimb dispuneau de o idee, utilă oligarhiei, care legitima dominația ei, statalitatea ucrainean – drept un scut de protecție al națiunii ucrainene de Rusia.

În schimb, oligarhia, care și-a concentrat puterea politică și economică în propriile mâini, a asigurat promovarea ideilor naționaliste în societate, precum și transmiterea naționaliștilor controlul asupra sferei educației, științei, artei, literaturii, presei, precum și politica externă.

Un astfel de stat venea în contradicție cu interesele majorității populației, precum și cu necesitățile propriei economii. El putea exista doar din contul consumului resurselor existente. Pe măsura reducerii resurselor interne, s-au accentuat contradicțiile dintre diverse grupuri oligarhice și între politicienii care îi reprezintă.

Divizarea elitelor a produs o divizare a țării. Odată ce puterea grupărilor erau egale, a devenit inevitabilă imixtiunea forțelor externe în politica internă ucraineană, fapt care a aprofundat divizarea și a făcut inevitabil războiul civil.

Astfel, principala problemă a Ucrainei constă în ideologia ucrainismului. În cei 30 de ani patologia s-a agravat, metastazele au afectat tot organismul și nu mai există nicio speranță de vindecare. Cred că astăzi ar fi inutil să reflectăm asupra modalităților de revenire în “paradisul pierdut”. Trebuie să ne gândim la ceea ce va fi după.