https://ro.sputniknews.com/20210817/zelenogradsk-sa-vizitam-virtual-o-statiune-rusa-de-la-marea-baltica-43971504.html

Zelenogradsk: să vizităm virtual o stațiune rusă de la Marea Baltică!

Sputnik Moldova-România

Stațiunile litorale din sudul Rusiei sunt demult bine cunoscute: Soci, pe malul de est al Mării Negre, atrage anual sute de mii de turiști și nu mai are nevoie... 17.08.2021, Sputnik Moldova-România

2021-08-17T19:30+0300

rusia

https://cdnn1.img.md.sputniknews.com/img/07e5/08/11/43983793_0:160:3073:1888_1920x0_80_0_0_31270129b84d7e2bd671fba82803c059.jpg

BUCUREȘTI, 17 aug - Sputnik, Diana Craciun. Prin enclava Kaliningrad, Federația Rusă are acum o largă deschidere la Marea Baltică, unde există stațiuni încă din secolul al XIX-lea. Marea Baltică are o atmosferă aparte: deși apele îi sunt în general reci, mulți localnici, dar și turiști deopotrivă, mărturisesc că o iubesc, din motive nici de ei foarte bine înțelese: poate pentru chihlimbarul multimilenar, purtat de valurile sale la mal, flora și fauna care sunt unice sau poate pentru o anumită severitate, rigiditate a acestei mări de nord, care, cu niște veacuri în urmă, spăla pământuri teutonilor și apoi ale prusacelor. Turismul la Marea Baltică devine un concurent din ce în cel mai puternic pentru cel din sudul Rusiei: în această vară, pe lângă prețurile mai accesibile în comparație cu Soci, regiunea Kaliningrad a avut de partea sa și condițiile climatice favorabilă, înregistrându-se stabil temperaturi de 20-32 de grade în nordul Rusiei. În speranța că turismul internațional va reveni curând la amploarea de dinaintea pandemiei, prezentăm în cele ce urmează o drăguță stațiune la litoralul Mării Baltice: Zelenogradsk-ul!O mică incursiune în istorieÎnainte de a purcede la lucruri mai plăcute, precum plimbări pe faleză, admirând apusul de soare de-a lungul mării, cercetarea literaturii locale sau jocul cu niște făpturi grațioase care mișună peste tot în oraș și constituie “brand”-ul lui, este important de înțeles unde ne aflăm: Zelenogradsk, pe numele său vechi Cranz, făcea odată parte din regiunea germană cunoscută sub numele de Prusia Orientală, divizată după Al Doilea Război Mondial între Polonia și Uniunea Sovietică.Din fosta capitală a regiunii, orașul Königsberg, astăzi Kaliningrad, față de de care Zelenogradsk-ul se situează la 35 km distanță, Uniunea Sovietică a moștenit practic doar o ruină, după război fiind necesar un efort colosal de reconstruire din partea noilor locuitori. Spre deosebire de Königsberg, orășelele-stațiune de pe malul Mării Baltice au avut mai puțin de suferit în timpul războiului, iar după război aici s-a instaurat un regim special: zonă de graniță, vizitarea lor se putea face doar cu permisiunea autorităților, iar fotografierea era interzisă. Astfel, Războiul Rece a avut efecte colaterale pozitive în privința istoriei locale: timpul s-a oprit în loc, iar unele clădiri de secol XIX s-au păstrat până în zilele noastre, când au căpătat statutul de monumente arhitecturale de importanță regională.Odată pe străzile Cranz-ului se împleteau tot felul de stiluri arhitecturale, de la neobaroc la Art Nouveau, clădiri din cărămidă roșie, specifice Prusiei, vile de vacanță din lemn, cu decorațiuni specifice, până și un hotel, “Monopol” într-un stil cu totul neobișnuit, nordic cu sculpturi-dragoni. Alegerea unui stil arhitectonic atât de extravagant avea o oarecare motivare istorică, căci nu departe de Cranz, în secolele IX-X, ar fi existat așezarea vikingilor “Kaup”. În Zelenogradsk ființează și astăzi un restaurant “Monopol”, o clădire modestă care, în afară de denumire, nu are nicio legătură cu hotelul istoric “Monopol”, dar unde, cel puțin, se mănâncă bine! Până în zilele noastre s-au păstrat mai ales clădiri în stil Art Nouveau, dar și din lemn: mai ales ele sunt în mare pericol, materialul nepermițând conservarea lor pe o perioadă îndelungată, fără lucrări de restaurare. Însă istoria acestei regiuni este unică, populația rusă a făcut de mult pace cu moștenirea germană, este interesată de recuperarea și valorificarea ei, iar în aceste condiții nu putem decât spera că aceste simboluri ale istoriei locale vor face curând cunoștință cu mâinile talentate ale restauratorilor ruși, care au făcut să renască din cenușă nu doar case de lemn, ci întregi palate imperiale.Secolul al XIX-lea a fost, de astfel, momentul de cotitură în istoria acestui orășel de coastă: ritmul alert al creșterii economice germane după Războiul franco-prusac, dezvoltarea infrastructurii și a orașelor, adoptarea legii concediilor în 1873 și a asigurărilor medicale în 1883, toate acestea au favorizat interesul pentru turism și odihnă, fie în munți, fie în locuri bogate în aer salin. Odihna în mijlocul naturii nu devenise doar posibilă, cel puțin pentru clasa de mijloc, ci și necesară, fiind binecunoscute condițiile haotice în care s-a înfăptuit industrializarea și dezvoltarea marilor centre urbane în secolul al XIX-lea. Să ne amintim și că prima jumătate a acestui veac a stat în spațiul german sub semnul curentului romantic, care propovăduia întoarcerea la natură, ca mijloc de regăsire de sine.Printre stațiunile de la Marea Baltică, Cranz avea un statut special, era stațiunea regală. Încă de la începutul secolului, regele Friedrich Wilhelm al III-lea a avut intenția de a alege una dintre stațiunile maritime ca stațiune regală, dar planurile legate de organizarea odihnei în Germania au fost întrerupte de stihii, nu ale Balticii, însă ale istoriei, precum războaiele cu Napoleon! Abia în 1844 Cranz primește statutul de stațiune regală, în defavoarea Rauschen-ului, astăzi Svetlogorsk. Aceasta însemna unirea sa cu capitala provinciei, Königsberg, printr-o șosea și cale ferată, ceea ce s-a și realizat și în 1853, respectiv 1885, ducând la o adevărată explozie turistică.Noua industrie interfera însă cu cele vechi: una dintre ele era, firește, pescuitul, însă la mijloc era și ceva mult mai important. Zona de coastă a Mării Baltice nu era doar propice pentru odihnă, dar și locul de unde timp de secole s-a extras chihlimbarul, în condiții din cele mai stricte. Statul german avea monopol asupra extragerii și colectării chihlimbarului și, pentru a și-l păstra, pedepsele erau din cele mai grele. În secolele XV-XVI cel care era prins strângând chihlimbar, neavând dreptul să o facă era spânzurat de primul copac. Desigur, în secolul XIX nu mai putea fi vorba de așa ceva, dar accesul la mare era limitat, doar în zone special desemnate, iar abaterile erau sancționate cu amenzi.Și astăzi industria chihlimbarului rămâne o industrie de stat, colectarea sa fiind acum monopolul Combinatului de Prelucrare a Chihlimbarului din Iantarnâi, în timp ce statul rus combate comerțul ilegal cu chihlimbar obținut prin scuba diving de către persoane neautorizate. Totuși adesea putem vedea persoane liniștit căutând chihlimbar la malul mării, în timp ce turiștii se plimbă încolo și încolo: există tot felul de nuanțe juridice, iar colectarea manuală se pare că este permisă, în timp ce folosirea de mijloace tehnice pentru ea este interzisă. Astăzi cei care colectează chihlimbar riscă amenzi și închisoare de până la doi ani, în funcție de gravitatea infracțiunii. Dacă vorbim de cantități imense, amenzile cresc, iar perioade de detenție poate fi de până la patru ani. Epoca contemporană este totuși umană cu colectorii de chihlimbar, căci în secolele de stăpânire prusacă îi putea aștepta temnița cu apă și pâine, biciuirea cu cnutul și chiar moartea.Suvenirurile din chihlimbar se vând în Zelenogradsk la nenumărate chioșcuri și tarabe. Ce-i drept, nu toate sunt din chihlimbar autentic, iar vânzătorii care chiar doresc să îți demonstreze autenticitatea mărfii lor îți oferă un test cu lampa UV. Unii dintre localnici nici nu îl mai iubesc, prea l-au văzut peste tot încă din copilărie, poate că părinții lor au și lucrat la Combinatul de Prelucrare a Chihlimbarului. Dar gândul că în alte vremuri oamenii mureau sub mirajul acestei pietre solare face să piară o parte din superficialitatea și autosuficiența cu care privim azi acest comerț specific regiunii.Nu îl putem mentiona pe Friedrich Wilhelm al III-lea fără a dedica cel puțin un paragraf și consoartei sale, regina Luiza a Prusiei, care s-a bucurat de un adevărat cult în timpul vieții, și care, poate în mod surprinzător, continuă să fie cultivat și acum de către populația rusă. De altfel, frumoasa protectoare a Prusiei a fost și bunica țarului Alexandru al II-lea, dacă ar fi să căutăm un punct comun. Dar și fără acest detaliu, cui nu îi plac poveștile cu regine fermecătoare, care prin grația și charisma lor au fost iubite nu doar de către popor, dar au făcut să se închine în fața lor și bărbați de stat precum țarul Alexandru I și “uzurpatorul” Napoleon! Probabil că istoria vieții sale este mult romanțată, cum se întâmplă adesea în cazul unor astfel de personaje istorice, dar chiar și cu exagerările de rigoare, memoria reginei Luiza a rămas vie pe pământurile prusace, chiar și după ce ele au încetat să mai fie prusace.Foarte multe locuri și evenimente sunt legate de portretul său: în primul rând războiul cu Napoleon, la care a luat parte activă, însuflețind populația și îngrijind răniții, momentul său de maximă strălucire fiind întrevederea între patru ochi cu Napoleon, înainte de semnarea Păcii de la Tilsit (astăzi Sovietsk). Oamenii de rând au prețuit-o și pentru munca depusă la organizarea de școli populare, la care copiii din păturile de jos putea învăța gratuit, și de adăposturi pentru femeile lovite de necazuri.În Kaliningrad, de numele său se leagă în primul rând Parcul central al orașului, unde regina Luiza a locuit după Pacea de la Tilsit, într-o casă care, din păcate, nu s-a păstrat. În 1901, la aproape un secol după dispariția reginei, în acest parc va fi construită, din donații, o biserică ce îi va purta numele, astăzi găzduind Teatrul de păpuși. De altfel, numele Madonnei prusace l-a purtat inițial și principalul teatru al orașului, Teatrul dramatic regional Kaliningrad, o școală, precum și o stradă în centrul istoric al orașului.În Zelenogradsk, un important scuar al localității este dedicat reginei Luiza. Aici, în 1843, fiul său, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a plantat în memoria sa un arbore, care mai crește și astăzi, iar în 2007 orașul Bad Doberan din Mecklenburg-Vorpommern, regiunea natală a Luizei, a dăruit Zelenogradsk-ului o copie a bustului original al reginei, sculptat în secolul XIX, astăzi aflându-se la Galeria Națională din Berlin.Zelenogradsk-ul și pisicile luiRusia e o țară în care pisicile sunt mult iubite: afirmația mea se poate dovedi și statistic, Rusia ocupând fie primul loc, fie un loc în top trei la numărul de pisici domestice, în funcție de anul pentru care căutăm statistica. Însă cifrele sunt nimic în comparație cu vădita dragoste a rușilor pentru ele, care nu poate trece neobservată pentru oricine întră în Rusia. Sufletul rus, sensibil la tot ce înseamnă artă, eleganță, plasticitate, nu avea cum să nu îndrăgească aceste făpturi pline de grație. Sankt Petersburgul susține că are o relație specială cu felinele. Câteodată și Moscova. Pentru dragostea peterburghezilor față de micile feline există și o explicație istorică: ele au salvat de două ori orașul de la pieire: o dată în timpul blocadei Leningradului, când aproape toate au fost sacrificate în aceste împrejurări extreme de foamete, impuse de asediul fascist, iar a doua oară după război, când mai multe vagoane cu pisici din provincia Iaroslavl au fost aduse la Leningrad pentru a scăpa orașul de rozătoarele purtătoare de boli.Astăzi, însă, titlul de oraș-campion, de necontestat și care nu-i poate fi luat d nimeni, al dragostei ruse pentru feline îi revine Zelenogradsk-ului; dacă privim din nou în istorie, adevărul este că în anii ‘45-47, viața în fosta Prusie Orientală, ajunsă o ruină după război, nu a fost cu mult mai roză decât cea din timpul blocadei Leningradului, ceea ce a dus și aici la măsuri extreme precum împuținarea numărului de câini și pisici. Prin astfel de încercări i-a fost dat să treacă poporului rus! Fie că grija rușilor pentru micile feline e un semn de recunoștință pentru aceste episoade istorice sau o pură coincidență, cert este că în ani recenți Zelenogradsk s-a autoproclamat orașul pisicilor și ține mult la simbolurile lui. Iar simbolurile mișună, nestingherite, sub privirile afectuoase ale turiștilor și localnicilor, peste tot. Sub obiectivele fotografilor, care se străduiesc mult să le surprindă frumusețea, pentru că subiectul e ba nepăsător la strădaniile lor și nu întoarce capul la “kâs kâs”[1], ba este deranjat de alți turiști și schimbă poziția, ba se sperie și fuge de-a binelea. Iar Zelenogradsk-ul și pisicile lui sunt renumiți la nivel mondial, Euronews și The Washington Post au scris despre asta, despre Svetlana Logunova, șeriful celor 70 de feline ale Zelenogradsk-ului, angajată de administrația locală special ca să aibă grijă de ele, să le hrănească, să se asigure că sunt dezmierdate și plimbate prin oraș cu bicicleta. Nu doar eu, ci și Reuters a filmat monumentul-carusel dedicat pisicilor Zelenogradsk-ului și instalat de Murarium în capătul estic al Bulevardului Kurortnâi. Monumentul-carusel nu este nici pe departe singurul, statuile lor sunt peste tot, pentru o secundă mai să le confunzi cu replicile vii, câte clădiri nu sunt împodobite cu picturi murale cu feline ori vaporoase precum un fluture într-o grădină de flori, ori steampunk, ori în alte stiluri. Statuia “Turistei” are și ea un pisic pe troler și a fost instalat și un semafor pisicesc, despre care a scris The Moscow Times.Ah, să explic ce este Murarium? Păi, tot ceva cu pisici. Încă de pe vremea când Zelenogradsk-ul nu era Zelenogradsk, ci Cranz, aici a fost ridicat, în 1905, un turn de apă în stil eclectic. Aproape fiecare stațiune maritimă din fosta Prusie Orientală avea atunci propriul său turn de apă, unic din punct de vedere arhitectural, care constituia dominanta vizuală a orașului și simbolul său. Restaurat în anii 2000, turnul de apă găzduiește acum o expoziție de artă, dedicată simbolurilor cu mustăți și coadă ale orașului.Pe străzile stațiunii domnește o atmosferă specială, relaxată, caldă și deopotrivă zglobie. Eu sunt convinsă că că e datorită felinor. Iar Zelik-ul, așa cum localnicii prescurtează cu drag denumirea orașului, a făcut o alegere potrivită de brand: în această lume suntem milioane de admiratori ai zeiței Bastet și replicilor ei vii, iar de când internetul a luat amploare, ne-am unit într-un adevărat cult! “Pisicari din toate țările, uniți-vă!”? Lenin poate că nu s-ar fi opus la noul slogan: există oarecare dovezi că și el le-ar fi iubit. Ca în orice localitate rusească, Lenin are și aici un monument pe bulevardul principal, ce-i drept într-o formă lipsită de grandoare, aproape omenească: și nimic mai firesc, ce rost ar fi avut patosul într-o stațiune precum Zelenogradsk-ul?Câteodată omului îi vin în minte tot felul de prostii. Străbătând bulevardul principal în drum spre promenadă, le privesc cum moțăie pe bănci, sub bănci, pe lângă garduri sau în orice alt loc în care doresc domniile lor, în formă de franzelă, cu lăbuțele adunate sub ele, în toate varietățile de culoare inventate de natură, deopotrivă impasibile și calde, conștiente de propria lor frumusețe. Și mi se pare că niciun animal nu întruchipează mai bine Rusia, că întreaga Rusie e o mare pisică siberiană, pufoasă și cu ochi de smarald, deopotrivă independentă și afectuoasă, care o dată ce se convinge de dragostea ta, îți va fi tovarășă fidelă până la final.Nocturne alei literareExistă viață dincolo de moarte? Dar un Zelenogradsk dincolo de pisicile sale? Se pare că da! Zelenogradsk-ul literar l-am întâlnit la o plimbare seara târziu prin parcul local; vreme senină, nicio frunză nu se mișca, seară liniștită de vineri în această mică stațiune maritimă. lacul Tortilin era fermecător cu nenumăratele sale rațe, care încă nu adormiseră și încă mai căutau prin apă. În vremuri prusace acest parc se numea Plantage, iar iazul Tortilin, Storchenteich, în virtutea faptului că în centrul său se afla sculptura unei berze. La sud de iaz se afla și încă se mai află Stejarul Împăratului, plantat în 1872, după războiul franco-prusac, în cinstea noului kaiser, Wilhelm I. Acum câțiva ani, stejar s-a îmbolnăvit și a fost tratat cu antibiotice, însă rușii au grijă de el, nu doar pentru că este o ființă vie, dar și o părticică din moștenirea germană primită.Deși mă îndreptam cu pași repezi spre bulevardul pisicesc, totuși atenția mi-a fost atrasă de un mic monument de piatră, un bolovan înfățișând o figură masculină cu nas borcănat și mustăți bogate, îndreptându-și brațele înspre doi pescăruși în zbor. Lângă piesa centrală se află o piatră de mai mici dimensiuni, a cărui placă comemorativă amintește câteva versuri ale poetului sovietic Boris Sluțki: Sam Simkin se simte bine, gărgăriță și pasăre liberă, râzând în cămașă de cowboy. Doi ani a locuit în Leningrad, doi ani în Kaliningrad. De ce? De dragul romantismului… Sculptor Valery Kovalev, proiect al Bibliotecii orășenești Zelenogradsk “Yu. Kuranov”[2].Doi ani a locuit în Leningrad, doi în Kaliningrad?! De dragul romantismului?! În primul moment, era cât pe ce să îmi continui drumul fără a da vreo atenție specială bolovanului, apoi... am înțeles! Mărturisesc că nu știam cine a fost Sam Simkin și sunt recunoscătoare Bibliotecii locale din Zelenogradsk că a avut inițiativa acestui tribut, fără de care o româncă, trăitoare la Leningrad, venită apoi pe meandrele sorții în Kaliningrad, nu ar fi aflat despre el.Poet, traducător al lui Rudyard Kipling, al poeților din Lituania și Prusia Orientală din secolele XVII-XX, membru al Uniunii Scriitorilor URSS, apoi muncitor emerit în domeniul cultural în Federația Rusă, Sam Haimovici Simkin s-a născut în 1937 la Orenburg (care pe atunci se numea Chkalov, în onoarea pilotului sovietic). În 1960 simte chemarea Balticii și se mută în cea mai vestică regiune a Rusiei. În 1964 a absolvit Institutul Tehnic Kaliningrad, iar în 1974, Institutul de Literatură din Moscova. Viața, dar și opera sa au ca dominantă marea: a fost marinar, a navigat pe oceanele Atlantic și Pacific, a lucrat ca master într-un port de pescuit, iar marea i-a fost în permanență sursă de inspirație și de meditare. Dintre volumele sale de versuri voi aminti “Plutirea pe mare e necesară”, “Stația de plecare”, “Grădină la mare”, “Culorile mării”. Într-o zi mi-aș dori să țin în mână volumul “Ești singura mea lumină”, “Du mein einzig Licht”, o culegere de traduceri ale poeților de limbă germană din Prusia Orientală. Critic literar și traducător de poezie engleză, germană și lituaniană, numele său este, de altfel, cunoscut, nu doar în Kaliningrad, ci și în străinătate și în Rusia continentală, mai ales orașul natal Orenburg îi prețuiește memoria, cum e și firesc. Dar, activitatea sa a fost legată mai ales de Kaliningrad, unde a avut o mare contribuție în a călăuzi generațiile mai tinere și a deschide calea multor scriitori locali prin intermediul asociației literare “Izvorul”.Cam aici s-au oprit toate informațiile pe care le-am putut găsi despre Sam Simkin pe internet. O cercetare nu pe deplin edificatoare! În primul rând, de ce doi ani în Leningrad, doream să știu și nu am reușit să aflu răspunsul! Gândindu-mă cum aș putea afla, mi-am adus aminte că biblioteca locală Zelenogradsk a fost comanditarul monumentului și mi-a trecut prin minte să le scriu pentru o explicație sau măcar pentru a primi o nouă pistă pe care aș putea porni în căutarea răspunsului. Biblioteca orășenească Zelenogradsk “Yu. Kuranov”, este activă în mediile de socializare. Dar, de fapt, după cine este numită această bibliotecă? Deschidem din nou Yandex, care repară la un nivel superficial golurile din cunoștințele mele de literatură rusă recentă. Și descopăr o nouă legătură între Leningrad și regiunea Kaliningrad.Iurii Nikolaevici Kuranov, născut în 1931 la Leningrad, decedat în 2001 în Svetlogorsk, prozator, poet, autor de miniaturi lirice. Familie de intelectuali petersburghezi, tatăl pictor, director adjunct al Ermitajului, mama, critic de artă, a lucrat la Muzeul Rus. Când Kuranov avea 3 ani, mama părăsește familia, iar la câțiva ani după, tatăl este arestat și astfel băiatul de șase ani ajunge în Siberia, împreună cu familia deportată. Termină liceul la Norilsk, acest oraș aproape himeric, pe care sper să îl vizitez într-o zi, de dragul unei aventuri sibiriene la -20 de grade, oraș al celui mai autentic ger rusesc, al zăpezilor aproape eterne, al nichelului, al ploilor acide și smogului, al cutiilor gri pentru oameni. Primul volum de versuri, “Prima întâlnire”, vede lumina tiparului în 1956, timp în care face cunoștință cu Constantin Paustovski, care îi devine mentor (dacă nu știți cine e Constantin Paustovski, aici dați singuri căutare! A fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru literatură, merită o căutare). În viața sa urmează apoi o perioadă petrecută la sat, în regiuni de veche tradiție rusească, Kostroma, apoi Pskov, succesul literar, accederea în 1962 în Uniunea Scriitorilor din URSS, primele traduceri și ediții în străinătate. Dragostea sa pentru satul tradițional rus, rămas fără perspective și îndreptându-se spre pieire, este ceea ce va determina într-un final ultima sa dislocare, pe motive politice, din regiunea Pskov în Svetlogorsk, Kaliningrad. Aici scrie nuvela literar-documentară “Călătorie pentru o pasăre”. A condus clubul de poezie Svetlogorsk „Spațiul albastru” și a jucat un rol important la revista regională „Vestul Rusiei”. Rusia post-sovietică i-a recunoscut meritele literare, însă, ca o ironie a universului, ceea ce a fost confirmat ca valoros în exterior, de către societate, a fost negat și a devenit fără de preț în interior, în gândurile și sentimentele scriitorului. Căutările spirituale l-au condus pe calea religiei, întrerupe ciclul de lucrări plănuite, având noua convingere că literatura este un capăt de drum, o ispită către nicăieri. În ultimii ani activitatea sa creatoare suferă o schimbare bruscă, dedicându-se textelor cu caracter religios, nedorind să mai sporească ceea ce el considera ca fiind “minciuna plauzibilă” a scriiturii literare. Oare așa să fie?...Noi cunoștințe adăugate în sertarul mental al literaturii ruse și al regiunii 39. Câte bogăție spirituală nouă, toată provenind doar din faptul că m-am oprit câteva secunde să citesc o placă comemorativă, în loc de a trece nepăsătoare pe lângă! Sam Simkin, Iurii Kuranov și Agnes Miegel! Scriitoare germană, născută în secolul al XIX-lea în Königsberg. Ea ce legătură are? Un nou renghi al universului.Născută într-o familie de negustori din Königsberg, Agnes nu a fost doar scriitoare, poetă, jurnalistă, dar și o ferventă susținătoare a regimului nazist. Însă în această privință s-a făcut lumină mult mai târziu. Deși în 1933 a fost printre cei 88 de scriitori și poeți germani care depun jurământ de credință noului regim, iar în ultimele luni ale războiului este adăugată de însuși Hitler pe o listă specială cu artiștii scutiți de orice obligații de război, edițiile postbelice ale operelor sale au trecut în mod convenabil sub tăcere fervoarea sa nazistă și poemele stânjenitoare precum “Către Führer“, compus cu ocazia zilei de naștere a lui Hitler în 1940.Toate acestea au fost redescoperite și publicate pe internet, acest spațiu al tuturor posibilităților, abia în anii ‘90. Astfel, până la moartea sa, în 1964, Agnes Miegel a continuat să trăiască în Germania și să scrie, în principal, despre Prusia Orientală, tărâmul copilăriei sale, ducând, până la finalul zilele sale, o existență destul de acoperită de glorie. Până în anii ‘90. Ieșind la iveală adulația poetesei Miegel față de Führer, opinia publică din Germania este stupefiată, se nasc multe controverse publice, sunt redenumite școli și străzi, iar în 2015 este demontat monumentul amplasat în orașul care a găzduit-o după război, Bad Nenndorf. În același an este demontată placa comemorativă de pe casa în care a locuit în Kaliningrad - Königsberg, pe actuala stradă Sergent Koloskov, la numărul 7.Însă evreul Sam Haimovici Simkin, trecut deja la cele veșnice în 2010, nu a mai apucat să vadă cum este demontată placa, iar mie îmi este necunoscut dacă spre finalul vieții aflase despre adeziunea politică a poetesei germane, ale cărei stihuri le-a tălmăcit în limba rusă, și al cărui nume îl purta una dintre medaliile cu care a fost răsplătit pentru munca sa amplă.Post Scriptum. Nu mereu răspunsurile la întrebările noastre se găsesc pe Internet, mai există și o altă sursă, de existența căreia uităm tot mai des în vremurile actuale... Biblioteca din Zelenogradsk a fost atât de amabilă, încât să îmi răspundă la întrebarea legată de activitatea lui Sam Simkin la Leningrad. Pentru a nu mai lungi un articol și așa amplu, răspunsul este unul simplu: Sam Simkin a fost student la Leningrad, al facultății mecanice LTI “Lensovet”, pe numele ei popular “Tehnolojka”.Am fost plăcut surprinsă de osteneala pe care Bibilioteca din Zelenogradsk și-a dat-o pentru a răspunde, chiar și într-o zi de duminică, la o întrebare a unei oarecare, legată de activitatea unui important poet al regiunii. Nu este prima dată când angajații micilor muzee și altor instituții de cultură mă surprind în mod plăcut, am întâlnit astfel de oameni atât în România, cât și în Rusia. În aceste așezăminte culturale, adesea susținute cu o minimă finanțare, se pot întâlni nu doar veritabili oameni de cultură, dar un fel de sfinți laici ai culturilor naționale, care, cu puținele mijloace, pe care le au la îndemână, țin aprinsă o flacără, pe care sunt conștienți că doar ei o pot întreține, altfel micul fond pe care îl au în îngrijire sau numele personalității care le-a fost dat spre păstrare ar fi uitate cu totul.Să fie oare doar tendința epocii noastre de a trece, precum un buldozer nepăsător, peste frumusețea istoriei și a culturii locale, în favoarea celei globalizate? Sau să fie, pur și simplu, neglijența umană, generală tuturor epocilor, care nu este dispusă să privească “detaliile” și dorește să cuprindă doar în linii mari lumea care o înconjoară? Până la urmă, răspunsul nici nu e important; însă, dacă, după ce va fi citit aceste rânduri, fie și un singur om se va gândi să intre în micul muzeu din localitatea sa sau în biblioteca locală, pe care cu îndărătnicire le-a ocolit timp de ani, atunci voi considera că nu am scris aceste rânduri fără de folos.[1] Interjecția cu care se cheamă pisicile în limba rusă.[2] Originalul în limba rusă: “Сэму Симкину хорошо, долгоносой и вольной птахе, смехачу в ковбойской рубахе. Года два в Ленинграде жил, года два в Калининграде. Отчего? Романтики ради…”

https://ro.sputniknews.com/20210430/Pe-litoralul-romnesc-sunt-ateptati-35000-de-turisti-34591181.html

rusia

Sputnik Moldova-România

media@sputniknews.com

+74956456601

MIA „Rosiya Segodnya“

252

2021

Sputnik Moldova-România

media@sputniknews.com

+74956456601

MIA „Rosiya Segodnya“

252

Știri

ro_MD

Sputnik Moldova-România

media@sputniknews.com

+74956456601

MIA „Rosiya Segodnya“

252

1920

1080

true

1920

1440

true

https://cdnn1.img.md.sputniknews.com/img/07e5/08/11/43983793_170:0:2901:2048_1920x0_80_0_0_525d121edc6b35ee91143f2a96f4dda2.jpg

1920

true

Sputnik Moldova-România

media@sputniknews.com

+74956456601

MIA „Rosiya Segodnya“

252

Sputnik Moldova-România

rusia

Zelenogradsk: să vizităm virtual o stațiune rusă de la Marea Baltică!

19:30 17.08.2021

Orașele Rusiei. Zelenogradsk - Sputnik Moldova-România, 1920, 17.08.2021

Accesați arhiva multimedia

Stațiunile litorale din sudul Rusiei sunt demult bine cunoscute: Soci, pe malul de est al Mării Negre, atrage anual sute de mii de turiști și nu mai are nevoie de nicio prezentare. Dar se poate face plajă și în nordul Rusiei? Răspunsul este - da, și încă cum!

BUCUREȘTI, 17 aug - Sputnik, Diana Craciun. Prin enclava Kaliningrad, Federația Rusă are acum o largă deschidere la Marea Baltică, unde există stațiuni încă din secolul al XIX-lea. Marea Baltică are o atmosferă aparte: deși apele îi sunt în general reci, mulți localnici, dar și turiști deopotrivă, mărturisesc că o iubesc, din motive nici de ei foarte bine înțelese: poate pentru chihlimbarul multimilenar, purtat de valurile sale la mal, flora și fauna care sunt unice sau poate pentru o anumită severitate, rigiditate a acestei mări de nord, care, cu niște veacuri în urmă, spăla pământuri teutonilor și apoi ale prusacelor.

Monument Sam Simkin

Turismul la Marea Baltică devine un concurent din ce în cel mai puternic pentru cel din sudul Rusiei: în această vară, pe lângă prețurile mai accesibile în comparație cu Soci, regiunea Kaliningrad a avut de partea sa și condițiile climatice favorabilă, înregistrându-se stabil temperaturi de 20-32 de grade în nordul Rusiei. În speranța că turismul internațional va reveni curând la amploarea de dinaintea pandemiei, prezentăm în cele ce urmează o drăguță stațiune la litoralul Mării Baltice: Zelenogradsk-ul!

O mică incursiune în istorie

Înainte de a purcede la lucruri mai plăcute, precum plimbări pe faleză, admirând apusul de soare de-a lungul mării, cercetarea literaturii locale sau jocul cu niște făpturi grațioase care mișună peste tot în oraș și constituie “brand”-ul lui, este important de înțeles unde ne aflăm: Zelenogradsk, pe numele său vechi Cranz, făcea odată parte din regiunea germană cunoscută sub numele de Prusia Orientală, divizată după Al Doilea Război Mondial între Polonia și Uniunea Sovietică.

La malul Balticii

Din fosta capitală a regiunii, orașul Königsberg, astăzi Kaliningrad, față de de care Zelenogradsk-ul se situează la 35 km distanță, Uniunea Sovietică a moștenit practic doar o ruină, după război fiind necesar un efort colosal de reconstruire din partea noilor locuitori. Spre deosebire de Königsberg, orășelele-stațiune de pe malul Mării Baltice au avut mai puțin de suferit în timpul războiului, iar după război aici s-a instaurat un regim special: zonă de graniță, vizitarea lor se putea face doar cu permisiunea autorităților, iar fotografierea era interzisă. Astfel, Războiul Rece a avut efecte colaterale pozitive în privința istoriei locale: timpul s-a oprit în loc, iar unele clădiri de secol XIX s-au păstrat până în zilele noastre, când au căpătat statutul de monumente arhitecturale de importanță regională.

Căsuță a rațelor pe iazul Tortilin (parcul local)

Odată pe străzile Cranz-ului se împleteau tot felul de stiluri arhitecturale, de la neobaroc la Art Nouveau, clădiri din cărămidă roșie, specifice Prusiei, vile de vacanță din lemn, cu decorațiuni specifice, până și un hotel, “Monopol” într-un stil cu totul neobișnuit, nordic cu sculpturi-dragoni. Alegerea unui stil arhitectonic atât de extravagant avea o oarecare motivare istorică, căci nu departe de Cranz, în secolele IX-X, ar fi existat așezarea vikingilor “Kaup”. În Zelenogradsk ființează și astăzi un restaurant “Monopol”, o clădire modestă care, în afară de denumire, nu are nicio legătură cu hotelul istoric “Monopol”, dar unde, cel puțin, se mănâncă bine! Până în zilele noastre s-au păstrat mai ales clădiri în stil Art Nouveau, dar și din lemn: mai ales ele sunt în mare pericol, materialul nepermițând conservarea lor pe o perioadă îndelungată, fără lucrări de restaurare. Însă istoria acestei regiuni este unică, populația rusă a făcut de mult pace cu moștenirea germană, este interesată de recuperarea și valorificarea ei, iar în aceste condiții nu putem decât spera că aceste simboluri ale istoriei locale vor face curând cunoștință cu mâinile talentate ale restauratorilor ruși, care au făcut să renască din cenușă nu doar case de lemn, ci întregi palate imperiale.

Secolul al XIX-lea a fost, de astfel, momentul de cotitură în istoria acestui orășel de coastă: ritmul alert al creșterii economice germane după Războiul franco-prusac, dezvoltarea infrastructurii și a orașelor, adoptarea legii concediilor în 1873 și a asigurărilor medicale în 1883, toate acestea au favorizat interesul pentru turism și odihnă, fie în munți, fie în locuri bogate în aer salin. Odihna în mijlocul naturii nu devenise doar posibilă, cel puțin pentru clasa de mijloc, ci și necesară, fiind binecunoscute condițiile haotice în care s-a înfăptuit industrializarea și dezvoltarea marilor centre urbane în secolul al XIX-lea. Să ne amintim și că prima jumătate a acestui veac a stat în spațiul german sub semnul curentului romantic, care propovăduia întoarcerea la natură, ca mijloc de regăsire de sine.

Iazul Tortilin in parcul local

Printre stațiunile de la Marea Baltică, Cranz avea un statut special, era stațiunea regală. Încă de la începutul secolului, regele Friedrich Wilhelm al III-lea a avut intenția de a alege una dintre stațiunile maritime ca stațiune regală, dar planurile legate de organizarea odihnei în Germania au fost întrerupte de stihii, nu ale Balticii, însă ale istoriei, precum războaiele cu Napoleon! Abia în 1844 Cranz primește statutul de stațiune regală, în defavoarea Rauschen-ului, astăzi Svetlogorsk. Aceasta însemna unirea sa cu capitala provinciei, Königsberg, printr-o șosea și cale ferată, ceea ce s-a și realizat și în 1853, respectiv 1885, ducând la o adevărată explozie turistică.

Noua industrie interfera însă cu cele vechi: una dintre ele era, firește, pescuitul, însă la mijloc era și ceva mult mai important. Zona de coastă a Mării Baltice nu era doar propice pentru odihnă, dar și locul de unde timp de secole s-a extras chihlimbarul, în condiții din cele mai stricte. Statul german avea monopol asupra extragerii și colectării chihlimbarului și, pentru a și-l păstra, pedepsele erau din cele mai grele. În secolele XV-XVI cel care era prins strângând chihlimbar, neavând dreptul să o facă era spânzurat de primul copac. Desigur, în secolul XIX nu mai putea fi vorba de așa ceva, dar accesul la mare era limitat, doar în zone special desemnate, iar abaterile erau sancționate cu amenzi.

Promenada, In zare noua atractie turistica, Roata Ochiul Balticii

Și astăzi industria chihlimbarului rămâne o industrie de stat, colectarea sa fiind acum monopolul Combinatului de Prelucrare a Chihlimbarului din Iantarnâi, în timp ce statul rus combate comerțul ilegal cu chihlimbar obținut prin scuba diving de către persoane neautorizate. Totuși adesea putem vedea persoane liniștit căutând chihlimbar la malul mării, în timp ce turiștii se plimbă încolo și încolo: există tot felul de nuanțe juridice, iar colectarea manuală se pare că este permisă, în timp ce folosirea de mijloace tehnice pentru ea este interzisă. Astăzi cei care colectează chihlimbar riscă amenzi și închisoare de până la doi ani, în funcție de gravitatea infracțiunii. Dacă vorbim de cantități imense, amenzile cresc, iar perioade de detenție poate fi de până la patru ani. Epoca contemporană este totuși umană cu colectorii de chihlimbar, căci în secolele de stăpânire prusacă îi putea aștepta temnița cu apă și pâine, biciuirea cu cnutul și chiar moartea.

Suvenirurile din chihlimbar se vând în Zelenogradsk la nenumărate chioșcuri și tarabe. Ce-i drept, nu toate sunt din chihlimbar autentic, iar vânzătorii care chiar doresc să îți demonstreze autenticitatea mărfii lor îți oferă un test cu lampa UV. Unii dintre localnici nici nu îl mai iubesc, prea l-au văzut peste tot încă din copilărie, poate că părinții lor au și lucrat la Combinatul de Prelucrare a Chihlimbarului. Dar gândul că în alte vremuri oamenii mureau sub mirajul acestei pietre solare face să piară o parte din superficialitatea și autosuficiența cu care privim azi acest comerț specific regiunii.

Stejarul Împăratului, plantat în 1872, după războiul franco prusac, în cinstea noului kaiser, Wilhelm I

Nu îl putem mentiona pe Friedrich Wilhelm al III-lea fără a dedica cel puțin un paragraf și consoartei sale, regina Luiza a Prusiei, care s-a bucurat de un adevărat cult în timpul vieții, și care, poate în mod surprinzător, continuă să fie cultivat și acum de către populația rusă. De altfel, frumoasa protectoare a Prusiei a fost și bunica țarului Alexandru al II-lea, dacă ar fi să căutăm un punct comun. Dar și fără acest detaliu, cui nu îi plac poveștile cu regine fermecătoare, care prin grația și charisma lor au fost iubite nu doar de către popor, dar au făcut să se închine în fața lor și bărbați de stat precum țarul Alexandru I și “uzurpatorul” Napoleon! Probabil că istoria vieții sale este mult romanțată, cum se întâmplă adesea în cazul unor astfel de personaje istorice, dar chiar și cu exagerările de rigoare, memoria reginei Luiza a rămas vie pe pământurile prusace, chiar și după ce ele au încetat să mai fie prusace.

Foarte multe locuri și evenimente sunt legate de portretul său: în primul rând războiul cu Napoleon, la care a luat parte activă, însuflețind populația și îngrijind răniții, momentul său de maximă strălucire fiind întrevederea între patru ochi cu Napoleon, înainte de semnarea Păcii de la Tilsit (astăzi Sovietsk). Oamenii de rând au prețuit-o și pentru munca depusă la organizarea de școli populare, la care copiii din păturile de jos putea învăța gratuit, și de adăposturi pentru femeile lovite de necazuri.

Bustul Reginei Luiza

În Kaliningrad, de numele său se leagă în primul rând Parcul central al orașului, unde regina Luiza a locuit după Pacea de la Tilsit, într-o casă care, din păcate, nu s-a păstrat. În 1901, la aproape un secol după dispariția reginei, în acest parc va fi construită, din donații, o biserică ce îi va purta numele, astăzi găzduind Teatrul de păpuși. De altfel, numele Madonnei prusace l-a purtat inițial și principalul teatru al orașului, Teatrul dramatic regional Kaliningrad, o școală, precum și o stradă în centrul istoric al orașului.

În Zelenogradsk, un important scuar al localității este dedicat reginei Luiza. Aici, în 1843, fiul său, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea a plantat în memoria sa un arbore, care mai crește și astăzi, iar în 2007 orașul Bad Doberan din Mecklenburg-Vorpommern, regiunea natală a Luizei, a dăruit Zelenogradsk-ului o copie a bustului original al reginei, sculptat în secolul XIX, astăzi aflându-se la Galeria Națională din Berlin.

Zelenogradsk-ul și pisicile lui

Rusia e o țară în care pisicile sunt mult iubite: afirmația mea se poate dovedi și statistic, Rusia ocupând fie primul loc, fie un loc în top trei la numărul de pisici domestice, în funcție de anul pentru care căutăm statistica. Însă cifrele sunt nimic în comparație cu vădita dragoste a rușilor pentru ele, care nu poate trece neobservată pentru oricine întră în Rusia. Sufletul rus, sensibil la tot ce înseamnă artă, eleganță, plasticitate, nu avea cum să nu îndrăgească aceste făpturi pline de grație. Sankt Petersburgul susține că are o relație specială cu felinele. Câteodată și Moscova. Pentru dragostea peterburghezilor față de micile feline există și o explicație istorică: ele au salvat de două ori orașul de la pieire: o dată în timpul blocadei Leningradului, când aproape toate au fost sacrificate în aceste împrejurări extreme de foamete, impuse de asediul fascist, iar a doua oară după război, când mai multe vagoane cu pisici din provincia Iaroslavl au fost aduse la Leningrad pentru a scăpa orașul de rozătoarele purtătoare de boli.

Vila Waldesrand, unde a locuit Sam Simkin

Astăzi, însă, titlul de oraș-campion, de necontestat și care nu-i poate fi luat d nimeni, al dragostei ruse pentru feline îi revine Zelenogradsk-ului; dacă privim din nou în istorie, adevărul este că în anii ‘45-47, viața în fosta Prusie Orientală, ajunsă o ruină după război, nu a fost cu mult mai roză decât cea din timpul blocadei Leningradului, ceea ce a dus și aici la măsuri extreme precum împuținarea numărului de câini și pisici. Prin astfel de încercări i-a fost dat să treacă poporului rus! Fie că grija rușilor pentru micile feline e un semn de recunoștință pentru aceste episoade istorice sau o pură coincidență, cert este că în ani recenți Zelenogradsk s-a autoproclamat orașul pisicilor și ține mult la simbolurile lui. Iar simbolurile mișună, nestingherite, sub privirile afectuoase ale turiștilor și localnicilor, peste tot. Sub obiectivele fotografilor, care se străduiesc mult să le surprindă frumusețea, pentru că subiectul e ba nepăsător la strădaniile lor și nu întoarce capul la “kâs kâs”[1], ba este deranjat de alți turiști și schimbă poziția, ba se sperie și fuge de-a binelea. Iar Zelenogradsk-ul și pisicile lui sunt renumiți la nivel mondial, Euronews și The Washington Post au scris despre asta, despre Svetlana Logunova, șeriful celor 70 de feline ale Zelenogradsk-ului, angajată de administrația locală special ca să aibă grijă de ele, să le hrănească, să se asigure că sunt dezmierdate și plimbate prin oraș cu bicicleta. Nu doar eu, ci și Reuters a filmat monumentul-carusel dedicat pisicilor Zelenogradsk-ului și instalat de Murarium în capătul estic al Bulevardului Kurortnâi. Monumentul-carusel nu este nici pe departe singurul, statuile lor sunt peste tot, pentru o secundă mai să le confunzi cu replicile vii, câte clădiri nu sunt împodobite cu picturi murale cu feline ori vaporoase precum un fluture într-o grădină de flori, ori steampunk, ori în alte stiluri. Statuia “Turistei” are și ea un pisic pe troler și a fost instalat și un semafor pisicesc, despre care a scris The Moscow Times.

Ah, să explic ce este Murarium? Păi, tot ceva cu pisici. Încă de pe vremea când Zelenogradsk-ul nu era Zelenogradsk, ci Cranz, aici a fost ridicat, în 1905, un turn de apă în stil eclectic. Aproape fiecare stațiune maritimă din fosta Prusie Orientală avea atunci propriul său turn de apă, unic din punct de vedere arhitectural, care constituia dominanta vizuală a orașului și simbolul său. Restaurat în anii 2000, turnul de apă găzduiește acum o expoziție de artă, dedicată simbolurilor cu mustăți și coadă ale orașului.

Mural steampunk si pisic

Pe străzile stațiunii domnește o atmosferă specială, relaxată, caldă și deopotrivă zglobie. Eu sunt convinsă că că e datorită felinor. Iar Zelik-ul, așa cum localnicii prescurtează cu drag denumirea orașului, a făcut o alegere potrivită de brand: în această lume suntem milioane de admiratori ai zeiței Bastet și replicilor ei vii, iar de când internetul a luat amploare, ne-am unit într-un adevărat cult! “Pisicari din toate țările, uniți-vă!”? Lenin poate că nu s-ar fi opus la noul slogan: există oarecare dovezi că și el le-ar fi iubit. Ca în orice localitate rusească, Lenin are și aici un monument pe bulevardul principal, ce-i drept într-o formă lipsită de grandoare, aproape omenească: și nimic mai firesc, ce rost ar fi avut patosul într-o stațiune precum Zelenogradsk-ul?

Câteodată omului îi vin în minte tot felul de prostii. Străbătând bulevardul principal în drum spre promenadă, le privesc cum moțăie pe bănci, sub bănci, pe lângă garduri sau în orice alt loc în care doresc domniile lor, în formă de franzelă, cu lăbuțele adunate sub ele, în toate varietățile de culoare inventate de natură, deopotrivă impasibile și calde, conștiente de propria lor frumusețe. Și mi se pare că niciun animal nu întruchipează mai bine Rusia, că întreaga Rusie e o mare pisică siberiană, pufoasă și cu ochi de smarald, deopotrivă independentă și afectuoasă, care o dată ce se convinge de dragostea ta, îți va fi tovarășă fidelă până la final.

Nocturne alei literare

Există viață dincolo de moarte? Dar un Zelenogradsk dincolo de pisicile sale? Se pare că da! Zelenogradsk-ul literar l-am întâlnit la o plimbare seara târziu prin parcul local; vreme senină, nicio frunză nu se mișca, seară liniștită de vineri în această mică stațiune maritimă. lacul Tortilin era fermecător cu nenumăratele sale rațe, care încă nu adormiseră și încă mai căutau prin apă. În vremuri prusace acest parc se numea Plantage, iar iazul Tortilin, Storchenteich, în virtutea faptului că în centrul său se afla sculptura unei berze. La sud de iaz se afla și încă se mai află Stejarul Împăratului, plantat în 1872, după războiul franco-prusac, în cinstea noului kaiser, Wilhelm I. Acum câțiva ani, stejar s-a îmbolnăvit și a fost tratat cu antibiotice, însă rușii au grijă de el, nu doar pentru că este o ființă vie, dar și o părticică din moștenirea germană primită.

Deși mă îndreptam cu pași repezi spre bulevardul pisicesc, totuși atenția mi-a fost atrasă de un mic monument de piatră, un bolovan înfățișând o figură masculină cu nas borcănat și mustăți bogate, îndreptându-și brațele înspre doi pescăruși în zbor. Lângă piesa centrală se află o piatră de mai mici dimensiuni, a cărui placă comemorativă amintește câteva versuri ale poetului sovietic Boris Sluțki: Sam Simkin se simte bine, gărgăriță și pasăre liberă, râzând în cămașă de cowboy. Doi ani a locuit în Leningrad, doi ani în Kaliningrad. De ce? De dragul romantismului… Sculptor Valery Kovalev, proiect al Bibliotecii orășenești Zelenogradsk “Yu. Kuranov”[2].

Bulevardul principal Kurortnâi

Doi ani a locuit în Leningrad, doi în Kaliningrad?! De dragul romantismului?! În primul moment, era cât pe ce să îmi continui drumul fără a da vreo atenție specială bolovanului, apoi... am înțeles! Mărturisesc că nu știam cine a fost Sam Simkin și sunt recunoscătoare Bibliotecii locale din Zelenogradsk că a avut inițiativa acestui tribut, fără de care o româncă, trăitoare la Leningrad, venită apoi pe meandrele sorții în Kaliningrad, nu ar fi aflat despre el.

Poet, traducător al lui Rudyard Kipling, al poeților din Lituania și Prusia Orientală din secolele XVII-XX, membru al Uniunii Scriitorilor URSS, apoi muncitor emerit în domeniul cultural în Federația Rusă, Sam Haimovici Simkin s-a născut în 1937 la Orenburg (care pe atunci se numea Chkalov, în onoarea pilotului sovietic). În 1960 simte chemarea Balticii și se mută în cea mai vestică regiune a Rusiei. În 1964 a absolvit Institutul Tehnic Kaliningrad, iar în 1974, Institutul de Literatură din Moscova. Viața, dar și opera sa au ca dominantă marea: a fost marinar, a navigat pe oceanele Atlantic și Pacific, a lucrat ca master într-un port de pescuit, iar marea i-a fost în permanență sursă de inspirație și de meditare. Dintre volumele sale de versuri voi aminti “Plutirea pe mare e necesară”, “Stația de plecare”, “Grădină la mare”, “Culorile mării”. Într-o zi mi-aș dori să țin în mână volumul “Ești singura mea lumină”, “Du mein einzig Licht”, o culegere de traduceri ale poeților de limbă germană din Prusia Orientală. Critic literar și traducător de poezie engleză, germană și lituaniană, numele său este, de altfel, cunoscut, nu doar în Kaliningrad, ci și în străinătate și în Rusia continentală, mai ales orașul natal Orenburg îi prețuiește memoria, cum e și firesc. Dar, activitatea sa a fost legată mai ales de Kaliningrad, unde a avut o mare contribuție în a călăuzi generațiile mai tinere și a deschide calea multor scriitori locali prin intermediul asociației literare “Izvorul”.

Cam aici s-au oprit toate informațiile pe care le-am putut găsi despre Sam Simkin pe internet. O cercetare nu pe deplin edificatoare! În primul rând, de ce doi ani în Leningrad, doream să știu și nu am reușit să aflu răspunsul! Gândindu-mă cum aș putea afla, mi-am adus aminte că biblioteca locală Zelenogradsk a fost comanditarul monumentului și mi-a trecut prin minte să le scriu pentru o explicație sau măcar pentru a primi o nouă pistă pe care aș putea porni în căutarea răspunsului. Biblioteca orășenească Zelenogradsk “Yu. Kuranov”, este activă în mediile de socializare. Dar, de fapt, după cine este numită această bibliotecă? Deschidem din nou Yandex, care repară la un nivel superficial golurile din cunoștințele mele de literatură rusă recentă. Și descopăr o nouă legătură între Leningrad și regiunea Kaliningrad.

Vacanță, litoral, insulă, plajă - Sputnik Moldova-România, 1920, 30.04.2021

Societate

Pe litoralul românesc sunt așteptați 35.000 de turiști

30 Aprilie 2021, 19:37

Iurii Nikolaevici Kuranov, născut în 1931 la Leningrad, decedat în 2001 în Svetlogorsk, prozator, poet, autor de miniaturi lirice. Familie de intelectuali petersburghezi, tatăl pictor, director adjunct al Ermitajului, mama, critic de artă, a lucrat la Muzeul Rus. Când Kuranov avea 3 ani, mama părăsește familia, iar la câțiva ani după, tatăl este arestat și astfel băiatul de șase ani ajunge în Siberia, împreună cu familia deportată. Termină liceul la Norilsk, acest oraș aproape himeric, pe care sper să îl vizitez într-o zi, de dragul unei aventuri sibiriene la -20 de grade, oraș al celui mai autentic ger rusesc, al zăpezilor aproape eterne, al nichelului, al ploilor acide și smogului, al cutiilor gri pentru oameni. Primul volum de versuri, “Prima întâlnire”, vede lumina tiparului în 1956, timp în care face cunoștință cu Constantin Paustovski, care îi devine mentor (dacă nu știți cine e Constantin Paustovski, aici dați singuri căutare! A fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru literatură, merită o căutare).

În viața sa urmează apoi o perioadă petrecută la sat, în regiuni de veche tradiție rusească, Kostroma, apoi Pskov, succesul literar, accederea în 1962 în Uniunea Scriitorilor din URSS, primele traduceri și ediții în străinătate. Dragostea sa pentru satul tradițional rus, rămas fără perspective și îndreptându-se spre pieire, este ceea ce va determina într-un final ultima sa dislocare, pe motive politice, din regiunea Pskov în Svetlogorsk, Kaliningrad. Aici scrie nuvela literar-documentară “Călătorie pentru o pasăre”. A condus clubul de poezie Svetlogorsk „Spațiul albastru” și a jucat un rol important la revista regională „Vestul Rusiei”.

Rusia post-sovietică i-a recunoscut meritele literare, însă, ca o ironie a universului, ceea ce a fost confirmat ca valoros în exterior, de către societate, a fost negat și a devenit fără de preț în interior, în gândurile și sentimentele scriitorului. Căutările spirituale l-au condus pe calea religiei, întrerupe ciclul de lucrări plănuite, având noua convingere că literatura este un capăt de drum, o ispită către nicăieri. În ultimii ani activitatea sa creatoare suferă o schimbare bruscă, dedicându-se textelor cu caracter religios, nedorind să mai sporească ceea ce el considera ca fiind “minciuna plauzibilă” a scriiturii literare. Oare așa să fie?...

Cladire tipic prusaca din caramida rosie

Noi cunoștințe adăugate în sertarul mental al literaturii ruse și al regiunii 39. Câte bogăție spirituală nouă, toată provenind doar din faptul că m-am oprit câteva secunde să citesc o placă comemorativă, în loc de a trece nepăsătoare pe lângă! Sam Simkin, Iurii Kuranov și Agnes Miegel! Scriitoare germană, născută în secolul al XIX-lea în Königsberg. Ea ce legătură are? Un nou renghi al universului.

Născută într-o familie de negustori din Königsberg, Agnes nu a fost doar scriitoare, poetă, jurnalistă, dar și o ferventă susținătoare a regimului nazist. Însă în această privință s-a făcut lumină mult mai târziu. Deși în 1933 a fost printre cei 88 de scriitori și poeți germani care depun jurământ de credință noului regim, iar în ultimele luni ale războiului este adăugată de însuși Hitler pe o listă specială cu artiștii scutiți de orice obligații de război, edițiile postbelice ale operelor sale au trecut în mod convenabil sub tăcere fervoarea sa nazistă și poemele stânjenitoare precum “Către Führer“, compus cu ocazia zilei de naștere a lui Hitler în 1940.

Toate acestea au fost redescoperite și publicate pe internet, acest spațiu al tuturor posibilităților, abia în anii ‘90. Astfel, până la moartea sa, în 1964, Agnes Miegel a continuat să trăiască în Germania și să scrie, în principal, despre Prusia Orientală, tărâmul copilăriei sale, ducând, până la finalul zilele sale, o existență destul de acoperită de glorie.

Lenin si Kurhaus, cladire-hotel de secol XIX

Până în anii ‘90. Ieșind la iveală adulația poetesei Miegel față de Führer, opinia publică din Germania este stupefiată, se nasc multe controverse publice, sunt redenumite școli și străzi, iar în 2015 este demontat monumentul amplasat în orașul care a găzduit-o după război, Bad Nenndorf. În același an este demontată placa comemorativă de pe casa în care a locuit în Kaliningrad - Königsberg, pe actuala stradă Sergent Koloskov, la numărul 7.

Însă evreul Sam Haimovici Simkin, trecut deja la cele veșnice în 2010, nu a mai apucat să vadă cum este demontată placa, iar mie îmi este necunoscut dacă spre finalul vieții aflase despre adeziunea politică a poetesei germane, ale cărei stihuri le-a tălmăcit în limba rusă, și al cărui nume îl purta una dintre medaliile cu care a fost răsplătit pentru munca sa amplă.

Post Scriptum. Nu mereu răspunsurile la întrebările noastre se găsesc pe Internet, mai există și o altă sursă, de existența căreia uităm tot mai des în vremurile actuale... Biblioteca din Zelenogradsk a fost atât de amabilă, încât să îmi răspundă la întrebarea legată de activitatea lui Sam Simkin la Leningrad. Pentru a nu mai lungi un articol și așa amplu, răspunsul este unul simplu: Sam Simkin a fost student la Leningrad, al facultății mecanice LTI “Lensovet”, pe numele ei popular “Tehnolojka”.

Am fost plăcut surprinsă de osteneala pe care Bibilioteca din Zelenogradsk și-a dat-o pentru a răspunde, chiar și într-o zi de duminică, la o întrebare a unei oarecare, legată de activitatea unui important poet al regiunii. Nu este prima dată când angajații micilor muzee și altor instituții de cultură mă surprind în mod plăcut, am întâlnit astfel de oameni atât în România, cât și în Rusia. În aceste așezăminte culturale, adesea susținute cu o minimă finanțare, se pot întâlni nu doar veritabili oameni de cultură, dar un fel de sfinți laici ai culturilor naționale, care, cu puținele mijloace, pe care le au la îndemână, țin aprinsă o flacără, pe care sunt conștienți că doar ei o pot întreține, altfel micul fond pe care îl au în îngrijire sau numele personalității care le-a fost dat spre păstrare ar fi uitate cu totul.

Să fie oare doar tendința epocii noastre de a trece, precum un buldozer nepăsător, peste frumusețea istoriei și a culturii locale, în favoarea celei globalizate? Sau să fie, pur și simplu, neglijența umană, generală tuturor epocilor, care nu este dispusă să privească “detaliile” și dorește să cuprindă doar în linii mari lumea care o înconjoară? Până la urmă, răspunsul nici nu e important; însă, dacă, după ce va fi citit aceste rânduri, fie și un singur om se va gândi să intre în micul muzeu din localitatea sa sau în biblioteca locală, pe care cu îndărătnicire le-a ocolit timp de ani, atunci voi considera că nu am scris aceste rânduri fără de folos.

[1] Interjecția cu care se cheamă pisicile în limba rusă.

[2] Originalul în limba rusă: “Сэму Симкину хорошо, долгоносой и вольной птахе, смехачу в ковбойской рубахе. Года два в Ленинграде жил, года два в Калининграде. Отчего? Романтики ради…”