Bogdan Duca, o lucrare de referință: Biserica Ortodoxă Rusă în război

Un referat de excepție, cu date inedite pentru publicul român: ”1941: bisericile în război. Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă în al Doilea Război Mondial”

BUCUREȘTI, 23 iun – Sputnik. Așa cum am anunțat ieri, începem publicarea lucrărilor prezentate la cea de-a treia Ediție a Conferinței științifice internaționale ”22 IUNIE 1941 în istoria celui de-Al Doilea Război Mondial și 23 August 1944 în istoria relațiilor ruso-române” – eveniment derulat sub înaltul patronaj al Excelenței Sale Valery Kuzmin, ambasadorul Federației Ruse în România.

Prima lucrare este cea realizată de dr. Bogdan Alexandru Duca, preşedintele Centrului Issachar. Teolog, politolog și istoric, Bogdan Duca face o incursiune într-una dintre cele mai dramatice perioade a Bisericii Ortodoxe Ruse – poate chiar cei mai dificili ani ai existenței sacrei instituții.

Veți citi date necunoscute publicului român, care ilustrează credința neabătută a slujitorilor Domnului, greu încercați în primele decenii comuniste – și cum exemplul lor de dăruire pentru popor și patrie avea să învingă un sistem propagandistic menit să desființeze credința rușilor în Dumnezeu, pentru a o înlocui ”ateismul revoluționar”.

”Biserica a împărtășit întotdeauna soarta poporului (....) și nici de data aceasta nu-și va lăsa în părăsire poporul”, acesta a fost ”crezul” Bisericii Ortodoxe Ruse în Marele Război pentru Apărarea Patriei, în care Biserica a binecuvântat ”cu binecuvântare cerească, și aceste biruințe ce vor să fie” – după cum veți citi că a spus mitropolitul Serghei, personaj central al fragmentului de istorie și credință relatat de Bogdan Duca.

Menționez că intertitlurile îmi aparțin – fiind introduse pentru ușurarea citirii unui text amplu.

1941: bisericile în război. Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă în al Doilea Război Mondial

În anul 1950,  editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române publica volumul ”Biserica Ortodoxă rusă și războiul pentru apărarea patriei”, o culegere de pastorale, circulare și hotărâri bisericești adoptate de către Biserica Ortodoxă rusă în legătură directă cu cel de-al doilea război mondial. Volumul cuprinde trei tipuri de documente: pastorale către credincioșii Bisericii Ortodoxe Ruse, pastorale către creștinii (ortodocși) din alte țări între care și România, precum și schimburi de telegrame din 1942 și 1943, între conducerea Bisericii Ortodoxe ruse și Stalin.

Acest volum este un bun prilej pentru ochiul istoricului din contemporaneitate pentru a arunca o privire nu doar asupra felului în care Biserica Ortodoxă Rusă s-a raportat încă din prima zi la conflictul mondial ci, la o privire secundă, poate încerca să observe și caracteristicile discursului pastoral ortodox în perioada aceea deosebit de complexă, a comunismului stalinist.

În această prezentare ne vom opri la doar câteva documente din această culegere.

Pentru Biserica Ortodoxă Rusă statul era un adversar ce dorea exterminarea credinței

Contextul era departe de a fi unul favorabil Bisericii Ortodoxe ruse.  Pe plan intern,  perioada de după revoluția bolșevică a fost o perioadă a persecuțiilor crâncene contra Bisericii Ortodoxe ruse și vieții religioase în general, dublată de un efort de propagare a ideologiei ateiste.

Încă din primele zile ale revoluției comuniste a început închiderea mânăstirilor și bisericilor parohiale - însă efortul de lichidare a Bisericii Ortodoxe ruse a fost mai accentuat în anii 30. Dacă în anul 1917 existau peste 60 de mii de parohii ortodoxe, în anul 1928 lăcașurile de cult fuseseră înjumătățite, funcționând un pic peste 30 de mii de parohii. 11 ani mai târziu, în 1939, în toată Uniunea Sovietică mai rămăseseră doar 100 de parohii.

Prin comparație, în anul 1941, chiar înaintea invaziei fasciste, Liga Militanților Ateiști avea nu mai puțin de 96 de mii de birouri în toată Uniunea Sovietică.

În anul 1937, conform statisticilor NKVD,  au fost arestați 33.382 de ”slujitori ai cultului”, iar în 1938, sub acuza de ”contrarevoluție sectantă-bisericească”, au fost închise 13.438 de persoane. Rata condamnărilor la moarte, numite cu cinism ”măsura extremă a protecției sociale”,  era în 1937 de 44 la sută, iar în 1938, de 59 la sută. La 1 mai 1937, se stabilea ca obiectiv cincinal ”uitarea numelui lui Dumnezeu în tot teritoriul țării”.

Pentru Biserica Ortodoxă Rusă statul era departe de a fi un partener; era un adversar ce dorea, și asuma oficial această dorință, exterminarea credinței religioase. De aceea, era cumva de așteptat ca atitudinea Bisericii Ortodoxe ruse să fie cel puțin rezervată față de un război care, cel puțin la nivel propagandistic, se anunța a fi o ”cruciadă antibolșevică”.

De exemplu, pentru dictatorul român Ion Antonescu, intrarea României, țară majoritar ortodoxă, în război era înțeleasă, încă din ordinul său din 22 iunie 1941, ca „lupta drepturilor strămoșești și a Bisericii”, purtată împotriva ”jugului roșu al bolșevismului” și dusă pentru ”cinstirea Bisericii” și ”cu gândul țintă la Dumnezeu”. O retorică cruciată, de război sfânt.

Desigur, această retorică s-a dovedit relativ repede una falsă. Armatele Axei au comis aproape imediat după invazie un val de atrocități în teritoriile ocupate, care au decredibilizat repede orice efort propagandistic în rândurile populației aflate sub ocupație.  Ea însă va păstra o oareșce credibilitate în rândul populațiilor din țările cu regimuri fasciste, chiar și acum, la peste 70 de ani de la eveniment, grupări neofasciste folosind încă argumente care țin de logica războiului sfânt, pentru a justifica invazia din al doilea război mondial.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă rusă nu a cedat niciun moment iluziei că invadatorul ar putea fi un eliberator și un restaurator al Rusiei pre-sovietice. 

Atacului fascist să i se răspundă prin respectarea legilor sfinte ale dragostei de țară

Biserica Ortodoxă rusă, martirizată de guvernul sovietic, reacționează contra invadatorului fascist încă din primele ore ale războiului. Întâia pastorală a mitropolitului Moscovei și locțiitorul scaunului patriarhal, Serghei, a fost scrisă chiar pe 22 iunie, cu 12 zile înainte de discursul lui Stalin.

Pastorala mitropolitului, semnată doar de acesta (în acel moment în libertate se găseau doar 4 episcopi ortodocși, toți trecuți prin experiența închisorilor comuniste) condamnă cu fermitate invazia fascistă asupra Rusiei. Niciun moment în pastorală, Serghei nu face referire la Uniunea Sovietică ci folosește ca repere numele Rusiei și conceptele de stat și de patrie.

Atacul fascist este pus în contextul mai larg al istoriei Rusiei.  Atacul fascist este în continuarea ”timpurilor lui Batâi, ale cavalerilor teutoni, ale lui Carol suedezul, ale lui Napoleon”, identificați toți ca ”dușmani ai creștinismului ortodox”.

Atacului fascist trebuie să i se răspundă așa cum s-a răspuns și celorlalte atacuri, prin mobilizarea țării în apărarea patriei, prin reafirmarea respectării ”legilor sfinte ale dragostei de țară”. Numele sfinților Alexandr Nevsky, Dimitrie Donskoi și eroilor legendari ruși Ilya Murometz, Dobrâni Nikitici și Alioșa Popovici, sunt invocate ca exemple demne de urmat.

Biserica, spune mitropolitul, ”a împărtășit întotdeauna soarta poporului (....) și nici de data aceasta nu-și va lăsa în părăsire poporul. De aceea Biserica binecuvântează cu binecuvântare cerească, și aceste biruințe ce vor să fie.”

Cele două intervenții, a mitropolitului Serghei, semnată pe 22 iunie, și cea a lui Stalin, din 2 iulie, pot fi citite și în paralel. Ele ating câteva puncte comune: atacul fascist este cu atât mai odios cu cât este încălcarea unor acorduri de pace (iar Stalin face explicit referire la pactul Ribbentrop - Molotov), trebuie citit în linia istoriei Rusiei, ca încă un atac ce trebuie respins și pentru respingerea lui este nevoie de mobilizarea întregii populații. Aceste idei apar puternic subliniate în ambele discursuri.

Mesajul mitropolitului Serghei este urmat, pe 25 iulie 1941, de o pastorală a mitropolitului Alexei al Leningradului, al doilea ierarh din ierarhia în libertate a Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta urmează, în linii mari, ideile menționate în pastorala mitropolitului Serghei.

***

Însă Biserica Ortodoxă Rusă nu se angajează doar la nivel de discurs mobilizator în efortul de război.  Cel mai  dificil pas este legat de chestiunea complexă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina, unde o schismă își proclamase autocefalia încă din primii ani de după revoluția din octombrie, schismă care a cunoscut o puternică susținere din partea mai întâi a Poloniei, iar apoi, după începerea războiului, din partea ocupantului german.

O chestiune care va preocupa, după cum reiese din pastorale și circulare, ierarhia ortodoxă rusă este cazul episcopului Policarp Sikorski, ucrainian, activ în Polonia și, după anexarea estului Poloniei de către Uniunea Sovietică, integrat în Sinodul Bisericii Ortodoxe ruse.

Situații similare s-au întâlnit și cu alți ierarhi ortodocși ce fuseseră afiliați Sinodului Bisericii Ortodoxe ruse, dar care, după începerea războiului, s-au alăturat propagandistic efortului de război al Axei.

Acesta, odată cu invadarea Uniunii Sovietice, a ales susținerea deschisă a Germaniei naziste, devenind un element important pentru propaganda fascistă în rândul credincioșilor ortodocși, tocmai datorită statutului său de membru al Sinodului rus.  Condamnarea și caterisirea sa reprezintă, deducem din documentele emise de ierarhii ruși, o preocupare importantă.

Un soi de armistițiu între Biserica Ortodoxă Rusă și puterea sovietică

Un alt demers al Bisericii Ortodoxe Ruse este reprezentat de efortul financiar pentru susținerea armatei sovietice.  Ierarhii ortodocși vor canaliza acest efort pentru finanțarea unei coloane blindate, ce urma să poarte numele lui Dimitrie Donskoi, cneazul moscovit care, în secolul al XIV-lea, obține primele victorii împotriva tătarilor și pune bazele eliberării Rusiei.

Acest uriaș efort financiar, în bani, aur și argint (obținut din podoabe ale bisericilor) este menționat în oficiosul sovietic Pravda, care notează și schimburile de telegrame dintre ierarhii ortodocși ruși și Iosif Visarionovici Stalin. Telegramele ierarhilor sunt consistente și elogioase. Răspunsurile lui Stalin scurte, politicoase dar reci, probabil pentru a evita interpretări prea favorabile față de lumea ortodoxă. Puterea sovietică rămâne loială comunismului: intrinsec ateist și anti-religios.

Cu toate acestea, este tot mai evident că apare un soi de armistițiu între Biserica Ortodoxă Rusă și puterea sovietică. Activitățile Ligii Militanților Ateiști se reduc, presa și materialele de propagandă ateistă nu se mai publică, invocându-se ca argument oficial lipsa hârtiei și nevoile de război. În același timp, dacă la 22 iunie 1941 doar patru ierarhi ortodocși mai erau în libertate pe cuprinsul Uniunii Sovietice, pe 22 septembrie 1942 Sinodul din Rusia al Bisericii Ortodoxe număra deja 13 ierarhi în libertate, cum vedem după semnăturile unui document de condamnare a unor episcopi colaboraționiști.

Lucrurile vor evolua pozitiv pentru Biserica Ortodoxă Rusă în relația sa cu statul sovietic, ajungându-se la o întâlnire între primii trei ierarhi ortodocși și Iosif Stalin, în 5 septembrie 1943, în care liderul sovietic propune reocuparea scaunului de Patriarh al Moscovei, rămas vacant din 1924, după executarea patriarhului Tihon de către bolșevici, lucru care se va și întâmpla, 3 zile după, prin alegerea mitropolitului Serghei ca Patriarh.

Tot în urma acestei întâlniri, s-a permis redeschiderea seminarului și Academiei teologice din Moscova și s-au retrocedat Patriarhiei mai multe biserici și proprietăți, între care și celebra Lavră a Sfântului Serghei.  

Două mesaje privind România emise de Biserica Ortodoxă Rusă în timpul războiului

Două ultime documente asupra cărora aș vrea să mă opresc în timpul acestei prezentări sunt mesajul adresat de mitropoliții Serghei al Moscovei și Nicolae al Kievului, militarilor armatei române, pe 22 noiembrie 1942, și mesajul adresat de aceiași ierarhi ”păstorilor și păstoriților” din Biserica Ortodoxă Română, de pe data de 9 decembrie 1942.

Acestea sunt singurele mesaje cu privire la România emise de către Biserica Ortodoxă Rusă în timpul celui de-al doilea război mondial. Ele merită o atenție aparte.

De ce? Pentru că România este singura țară majoritar ortodoxă care s-a angajat de partea Axei în războiul contra Uniunii Sovietice. Bulgaria, și ea membră a Axei, nu a declarat război Uniunii Sovietice, contribuția sa de război de partea Germaniei naziste fiind în Balcani, în special contra Iugoslaviei și trupelor de partizani ce acționau în Balcanii ocupați de naziști.

România a fost însă o prezență importantă pe frontul de Est, trupele române mergând până la Stalingrad și Caucaz. Cum spuneam și la început, propaganda românească de război sublinia și dimensiunea religioasă a luptei contra Uniunii Sovietice: o luptă împotriva comunismului și dușmanilor credinței.

De aceea, cele două mesaje ale ierarhiei ortodoxe sunt de un particular interes. Ambele documente se adresează poporului român de confesiune creștin-ortodoxă și lipsește, deși poate era de așteptat, un mesaj transmis Patriarhiei Biserici Ortodoxe române. Aceasta poate și pentru că un dialog oficial ar fi fost considerat o cauză pierdută. Mesajul din decembrie atrage atenția că marile patriarhii ale lumii ortodoxe, alături chiar de  ierarhi bulgari, condamnaseră fascismul german. Lipsea, desigur, din motive evidente, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme.

De aceea mesajele se doresc a fi mai degrabă pastorale, subliniind caracterul de orfani ai credincioșilor creștin-ortodocși români, lipsiți de îndrumarea unor păstori vrednici și responsabili. Direcțiile mesajelor sunt următoarele:

1. Poporul român și poporul rus sunt frați de credință. De aceea nu este drept ca frații ortodocși să lupte între ei.

2. Noua ordine pe care fascismul vrea să o impună lumii este una anticreștină și păgână. Deci cu atât mai mare eroarea creștinilor ortodocși care se aliază cu ei.

3. Rusia a ajutat România (și se menționează aici războiul de independență de la 1877) și există un trecut istoric comun care trebuie valorificat tocmai pe linia frăției între popoarele român și rus.

4. România însăși este o victimă. Mai întâi pentru că este trimisă să lupte și să își vadă fiii murind într-un război care nu este al ei, apoi pentru că este spoliată economic de către Germania nazistă.

5. Războiul fiind nedrept, el nu are cum să fie câștigat de către fasciști - și românii, persistând să fie aliați ai acestora, se așează de partea greșită a istoriei.

Stilul este unul personal, cu multe referințe la atrocitățile comise de către trupele de ocupație fasciste, dar și la suferințele românilor în acest război. Autorii chiar sugerează că primele zile ale războiului, când armatele germană și română au intrat în Basarabia, bombardamentele germane au ucis români.

Această sugestie - ”Creștinii ortodocși români nu trebuie și nu pot să uite faptul că în primele zile ale războiului, hitleriștii au bombardat orașe românești, că au distrus biserici ortodoxe...” - este cu atât mai interesantă cu cât Biserica Ortodoxă Rusă își asumă o libertate față de  propaganda oficială sovietică, care vorbea despre o națiune moldovenească, diferită de cea românească, în Basarabia și Bucovina de Nord.

În sfârșit, lectura acestor documente publice, care ar putea apărea de importanță secundară, la o privire superficială, deschide nenumărate ipoteze de cercetare și căi de reflecție asupra unei perioade atât de dificile pentru lumea creștin-ortodoxă rusă, prinsă între ciocanul și secera comunismului ateist și baioneta invadatorului fascist.

Probabil, îndemnul lui Iisus Hristos din Evanghelie – ”Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” - poate sintetiza cel mai bine, eforturile Bisericii ruse în acele vremuri.